Shaorme

Acu aproape 4 ani când am venit aici o pizza turcească costa 3,30 la băştinaşul din colţ. Între timp s-o făcut 4. Oare ar trebui să-mi fac probleme că salariul meu n-o crescut la fel de rapid ? Oricum măcar câţiva dintre auslanderii din zonă nu se pot plange că Germania e o mamă vitregă - ma refer la proprietarul stabilimentului desigur.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr

plaiurile natale

De vreme ce mă pregătesc pentru un concediu pe plaiurile natale, m-am gândit să intru graţios în atmosferă. Prima dată m-am uitat la ştiri. Am inchis repede după 10 minute, că mi-era teamă ca agresiunea vizual-neuronală să nu-mi cauzeze leziuni pe creier soldate cu uitarea definitivă a limbii române sau orbirea.
Apoi am aruncat un ochi pe forumul românilor în Germania să văd care mai sunt impresiile altor ro-teutoni care au mai călcat prin zonă în ultima vreme.
Şi cum urmează să practic şi sporturi extreme, de ex. condusul automobilului de-a latul ţării, mi-am aruncat ochii pe ”Drumuri cu masina de-ro”. Mai bine n-o făceam. Am aflat că există zone unde densitatea de radare e egală cu cea de sate. Dar adevăratul hit sunt caii de pe autostradă. Don't hit me, baby!
Deja îmi tresaltă inima numai la gândul că m-aş putea lipi de vreun frumos exemplar ca marca de scrisoare la 120kmh.
Dar cum sunt un optimist din naştere îmi spun că o să scap şi de data asta. Şi nu mă refer la radare. Au mai scăpat şi alţii. E drept nu toţi, dar oricum cei mai mulţi.
Noi să fim sănătoşi, că cai sunt peste tot. Avem şi în Germania! La supermarket sub formă de salam! Şi-s foarte apreciaţi. Chiar mai apreciaţi decât în .ro

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.

Mărunţişuri germane IV

Traiul de emigrant în Ruhrgebiet e din unele puncte de vedere mai comod decât ţi-ai închipui vreodată. Zilele trecute mă scremeam să-i cer o 'oliţă' la tanti de la casă de la markt-ul din colţ. Oliţa pentru fiică-mea nu pentru mine. Şi cum memoria nu mă ajuta, am apelat la veşnicul 'cum îi zice pe germană la oală pentru copii'. La care tanti şi-a adunat cele mai simple cuvinte din vocabularul ei şi ma îndrumat degajată prin meandrele limbii: 'Adică acolo unde fac copiii mici pipi? Da! Oliţă* îi spune dar nu avem acum, încercaţi alături'.
Ideea e că dacă bunicul matale era polonez şi tocmai ai avut un iranian, un turc şi doi ruşi la coadă fiecare cu interpretarea lui proprie a limbii şi gramaticii germane, interpretare bine filtrată prin aceea a limbii mă-sii desigur, garantat n-o să te pălească sentimentele xenofobe tocmai la românul cu oliţa.
E drept că mi-ar fi fost o idee mai comod cu turca decât cu româna, dar orşicât, toleranţa contează.
Acum să nu credeţi că funcţionarul german fie el şi din Ruhrgebiet va catadicsi vreodată să-ţi trimită vreun document în engleză precum cei olandezi de exemplu. Asta doar într-o altă reîncarnare poate - ca englez!

Apropo de Ruhrgebiet. Anul ăsta e capitală a culturii europene. Şi bineînţeles că ce putea fi simbolul regiunii şi al întregii manifestări decât o imensă mină cu oţelăria şi cocseria aferentă - Zeche Zollverein despre care ei spun că e ”cea mai frumoasă mină de cărbune din lume”. Mie mi se pare cool, dar poate-s eu mai inginer de felul meu aşa.

De când cu scandalul generalizat de pedofilie a ajuns biserica catolică pe ultimul loc în topul încrederii populaţiei, precedată de banci şi partide. Ăsta da record!
Bine că s-a ajuns şi la glume deşucheate de genul: ”Auzi bă Hans, tu ai fost în corul bisericii când erai mic? Da. Şi mai eşti virgin?” sau ”Hănsuleţ mamă, dacă vine la tine un nene îmbrăcat în negru şi cu o biblie în mână, fugi cât te ţin picioarele la ţiganul ăla din colţ cu alba neagra, poate înveţi şi tu o meserie nu un viciu.”

Zilele trecute treceam grăbit pe lângă maşina de gunoi care golea containerele de hârtie şi n-am putut să trec cu vederea iPhone-ul care trona în suportul lui în cabina agregatului la fel de comod ca în buzunarul de la jachetă al unui student parizian la modă. M-am uitat şi eu cu jale la din naştere demodatul meu Nokia 6124 şi am trecut mai departe înghiţind în sec. La şoferul de la autobuz n-am avut curaj să mă uit în cabină.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.


* Desigur e vorba de cuvântul german, adică 'Töpfchen' pour le connaiseurs.

Exerciţii de toleranţă

Am crescut într-o ţară şi un sistem în care intransigenţa, înfierarea tovărăşească, intoleranţa ieftină, fără substanţă, şi mai cu seamă naţionalismul ca mecanism de spălare a creierului şi de manipulare, ca şi ura atent cultivată faţă de cei care nu sunt exact la fel ca noi au fost cărămizi de bază ale educaţiei civice.

Efectele se văd uşor şi după 20 de ani de la epoca respectivă. În societate şi în mine însumi.

Cu un asemenea "postament educaţional", când vii într-o zonă unde o cincime din populaţie sunt străini cu sau fără acte în regulă, şi vreo câteva cincimi dintre celelalte au măcar un bunic de pe alte meleaguri, "încleştarea dintre culturi" e garantată.

Surprinzătoare, la început, a fost pentru mine toleranţa fantastică (uneori de faţadă, alteori din convingere) de care păreau să dea dovadă băştinaşii faţă de cei care le călcau grobian bătătura.

Asta într-un contrast monumental cu primirea fastuoasă de care ai parte ca moldovean la Bucureşti sau ca oltean la Suceava, spre exemplu.

Îmi amintesc că taică-meu îmi dădea odată celebra replică, "aici erai cineva, aveai un statut, acolo eşti un nimeni". Acum dacă mă gândesc că aici asistenta din spital stă răbdătoare şi cu zâmbetul pe buze (un fel de grimasă profesională) până bâigui tu 3 cuvinte stâlcite în germană ca să întrebi o chestie pe care orice copil în .de o ştie şi care nu-i treaba ei, ci a casei de asigurări, iar acasă doamnei asistente cu şpaga ta în buzunar i se rupea fix în paişpe de statutul tău şi româna ta perfectă şi te rejecta cu o graţie şi un sictir demne de o şpagă mai bună, îmi spun că decât aşa statut, mai bine lipsă. Că doar de aceea avem expresii intraductibile precum "L-o umplut de respect!".

Bine, povestea cu toleranţa faţă de alte naţii şi culturi e complet valabilă în Ruhrgebiet, Frankfurt, Berlin şi alte asemenea zone. După care lucrurile variază gradual spre mai rău în funcţie de densitatea şi istoricul de populare cu auslenderi al zonei, mărimea localităţii şi desigur amplasarea ei, de la protestanţi la catolici, de la vest la est, şamd. - aviz amatorilor de emigraţie.

Interesant e pentru mine un fenomen întâlnit deopotrivă şi aici şi în .ro. Xenofobia şi naţionalismul imbecil par să nu aibă nicăieri mare legătură cu numărul de ani de şcoală. Avem în toată Europa xenofobi notorii şi în fotolii de directori de bancă şi printre măturătorii de stradă (poate un pic mai puţini printre ultimii).

Încerc prin urmare de ani de zile să înţeleg şi să-mi asum toleranţa ca filozofie de viaţă şi, mai important, ca metodă esenţială de cruţare a nervilor. De exemplu să accept că se poate construi în Köln o moschee mai înaltă decât vestita Catedrală catolică, atâta timp cât planurile urbanistice şi celelalte lucruri care ţin de o construcţie şi integrarea ei în peisajul oraşului sunt în regulă. Sau că dacă un tip merge seara pe stradă râzând zgomotos cu o sticlă de bere în mână nu e automat un beţiv demn de dispreţ (aşa cum am fost învăţaţi de mici să etichetăm repede).

Eşuez adesea cu zgomot chiar şi la exerciţii simple, de ex. să nu te enervezi şi să nu înjuri toţi turcii când tuciuriul din maşina din faţa ta îţi taie calea, pentru ca 1. s-ar putea să fie foarte bine spaniol sau francez şi 2. s-ar putea ca pur şi simplu să nu te fi văzut sau să fie foarte grăbit, chestie care sigur ţi s-a întâmplat şi ţie de nenumărate ori.

Culmea e că sunt considerat de alţi români ipocrit în demersurile mele - adică vezi frate, doar şi tu ai acelaşi "background cultural", şi acum ca să te dai mare o faci brusc pe-a tolerantul cu pampon - "hai bă fugi cu cercu' !". Acum asta e doar o inversare insidios-balcanică a cauzelor. Eu chiar îmi doresc să fiu mai tolerant, doar că eşuez lamentabil, repetat şi relativ inexplicabil.

Oricum de departe cel mai greu mi se pare să aplic toată politica asta la românii de peste hotare.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.

P.S. Pleşu spunea de curând într-un articol că ar trebui să ai dileme:

"2) Cînd eşti înclinat să arunci asupra semenului tău o judecată morală definitivă. Simţul etic nu lucrează cu intransigenţe, ci cu nenumărate pogorăminte, cu răbdare, precauţie şi iertare. Chiar aşa? Chiar şi cînd vorbim de criminali, hoţi şi lichele? Da, chiar aşa! Şi chiar dacă a contempla dilematic asemenea cazuri e un soi de jertfă interioară, o investiţie în alb, eventual nerentabilă. 3) Cînd te ocupi de politică (direct sau de pe margine). Nu se lucrează cu absoluturi, cînd te mişti în zona strictei relativităţi. E ridicol să te învineţeşti de ură sau să leşini de entuziasm, cînd nu ţi se cere decît un vot rezonabil. Numai spiritul dilematic garantează capacitatea de a face compromisuri utile, de a evita grosolănia polemică, încăpăţînarea contra-productivă. Nedilematicul e, prin definiţie, conflictual. Jan Patocka avea dreptate să spună că războaiele sînt provocate de oameni fără dileme, oameni care cred că au dreptate totală pe toate planurile, oameni care nu percep dimensiunea problematică a lucrurilor"

Depresii de iarnă

Urăsc lunile Decembrie şi Ianuarie. Prin Februarie îşi mai revine.

În prima iarnă când am venit aici aveam tot timpul o stare vecină cu depresia.
Plecam la muncă pe întuneric şi mă întorceam pe întuneric. Vedeam soarele în weekend câte un sfert de oră în cataloagele cu excursii în Antalya.

Explicaţia e de manual de geografie de clasa a 6-a. Cu căt latitudinea e mai mare cu atăt unghiul soarelui cu pământul e mai ascuţit iarna şi invers vara, datorită înclinaţiei globului terestru. Simplu, nu?

Ceea ce se traduce pentru insomniacul din mine printr-o durată mai mică a zilei iarna:
Essen 22 december daylighttime 7:50
Bucharest 22 december daylighttime 8:50

Da lasă că vara ne scoatem pârleala:
Essen 22 june daylighttime 16:38
Bucharest 22 june daylighttime 15:33

Te ia naiba dacă n-ai jaluzele ca te bate lumina în ochi până la 11. Vai de fundul ălora de la Helsinki cu 18:56h durata în care te bate soarele-n ceafă.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.

Moş Gerilă

Apropo de postul anterior. Vă mai amintiţi de Moş Gerilă.
Eu l-am căutat sârguincios pe Wikipedia, deh - direct în engleză! Ştiţi care-i culmea? L-am găsit ! Pe Ded Moroz.
Şi deşi prima dată am crezut că li s-or încurcat linkurile la băieţi, am descoperit dup-aia şi secţiunea despre Moş Gerilă.
Dacă vă frământă rău nostalgia daţi un sărci după amintiri cu Moş Gerilă şi rezonaţi cu restul de nostalgici. E chiar interesant dacă te-ai născut înainte de 1984 de ex.

Se pare că nemţii, la oropsiţii din est mă refer, n-au avut parte de substituţia Crăciun/Gerilă, iar chiaburii din vest îl au oricum pe KristKind. Dar mă mai documentez pe temă.

Crăciunul în iulie

Ca să nu mai păţesc ca anul trecut şi să petrec sărbătorile de iarnă cu conserve de vită şi ouă roşii, mi-am cumpărat încă de acum o săptămână Panettone, Spekulatius şi Stollen.

Că la 1 septembrie anul ăsta când m-am dus să-mi cumpăr cărbuni pentru grătar la Kaufland, erau rafturile pline de Moş Crăciuni rânjind sadic "fraiere, tu tre' să cumperi acu' produse de Crăciun că aşa are chef muşchiu' lu' dom manager care urcă firma pân' la cer". Cărbuni, ioc.

Şi, prin urmare, toată toamna m-o chinuit amintirea unui banc tradiţional românesc cu Alinuţa:
- Mama, mama, da' noi de ce facem bradul în Iulie, vine Moş Gerilă în Iulie ?
- Da, Alinuţa, la copiii bolnavi de cancer vine Moş Gerilă mai devreme.

Acum că v-am umplut şi vouă sufletul cu bucuria sărbătorilor de iarnă de care mandea se bucură deja de vreo 3 luni, în încheiere, le doresc din inimă, la toţi managerii şi şefii de la marketing care transpun în realitate această minunată idee cu vânzarea produselor de iarnă în septembrie, un călduros Crăciun în luna iulie.

Toate bune, şi fug să văd de ceva iepuraşi de ciocolată că cred că s-o deschis sezonul.

nimic nou

Presa germană răscoleşte subiecte vechi şi deja plictisitoare din România.

"Dictatorul a plecat, slugile au rămas"
sau varianta uşor prescurtată în româneşte.

Ferice de cei care reuşesc să-şi reprime greaţa şi să vadă lucrurile bune din jur acolo.

Toate bune

jurnal de Paris

Cred că Parisul are mult mai mult farmec noaptea decât ziua. Căci, la fel ca în micul Paris, şi în „marele Bucureşti” micile da’ multele imperfecţiuni sunt estompate cu graţie printre fustele frumos luminate ale nopţii. Iar dacă ai şi un şofer care să dirijeze bolidul cu o doză de măiestrie şi două de inconştienţă (le-avea pe toate prin născare, francez fiind) ai chiar ocazia să admiri oraşul luminilor în toată splendoarea. Că dacă nu, singurele lumini de care o să ai parte îs stopurile pe frână de la maşina din faţă, farurile zăluzilor care încearcă cu o fervoare demnă de o reuşită mai sigură să se sinucidă(citeşte motociclişti) şi eventual flash-urile vreunui confrate latin care ţine să-ţi demonstreze că toţi de la Râm ne tragem, măcar în materie de circulaţie. Lumini de semnalizare n-am văzut.

Şi versiunea originală a Bulevardului Unirii din Bucale – Champs-Élizée pentru cititorii care s-au născut mai târziu şi n-au auzit de Ceauşescu şi de Casa Poporului – arată asemănător cu aia din albume dacă stai seara relaxat la o bere la bulevard la unul din nelipsitele bistro-uri pariziene. Acum dacă berea ţi-o plăteşte altcineva s-ar putea să fii suficient de relaxat încât să observi şi luminile din jur. Oricum pentru 7,5EUR primeşti o bere de 330g, un bol de şips(aşa le zice pe limba lu’ Voltaire) şi o doză considerabilă din renumita acreală arogantă a chelnerilor francezi.

Dacă ar fi să aleg între chestiile care mă sictiresc la culme în hotelurile franceze, mi-ar fi imposibil să mă hotărăsc între fantele de aerisire de la geamuri sau modul de a face patul.

Nu ştiu dacă în restul hexagonului e la fel, dar cel puţin în Paris toate ferestrele de hotel au în partea de sus o gură de aerisire lată de vreo 20 de cm şi înaltă de vreo 3 deşte. Ei ş-apăi prin borta şeea intrî frigu’ uăi baietiii şeva di spaimî, ş-alta nu. Iar dacă ai norocul să ai geamurile „la stradă” mai auzi şi toate camioanele care descarcă dimineaţa, şoferii care claxonează noaptea la unu şi tot restul. Pe asta de obicei o astup cu bandă scotch dar de data asta am uitat să-mi iau. Asta ca să nu-mi amintesc de primul hotel unde am stat şi unde aveam şi un ventilator în baie care mergea continuu şi făcea cam ca elicopterul lui nea Nicu în pană de benzină, şi despre care mi s-a spus că e pentru propria mea securitate în caz de incendiu – probabil ca să alimenteze focul cu oxigen şi să ard repede, să nu mă chinui mult, că altă explicaţie n-am găsit. Iar aşternuturile se montează probabil din aceleaşi considerente de securitate enunţate mai sus, ca un fel de mini-carceră, adică toate marginile (mai puţin cea din dreptul pernei – că asta era culmea) se vâră cu entuziasm sub saltea, astfel încât ajungi să te bagi în pat ca o scrisoare cu burtă şi picioare într-un plic subdimensionat format din saltea şi pătură. Iar dacă ţi-e prea cald noaptea la membrele inferioare, atunci e suficient să te gândeşti că la cap ţi-e frig din cauză că temperatura din cameră e aceeaşi cu cea de afară (vezi descrierea de la gura de ventilaţie) şi-ţi trece.

Trebuie să admit că poţi găsi şi lucruri bune la vecinii gali, spre exemplu budele de la diverse companii. Care bude, sunt nişte cămăruţe cu 4 pereţi dintre care unul cu uşă în care intri, închizi, şi te scremi liniştit până când albul ochilor îţi capătă o plăcută culoare roz tulburiu. Urăsc budele româneşti de firmă/spital/facultate gen Ali McBeal (alea germane-s şi ele exact la fel), adică o şură mare cu multe WC-uri despărţite de nişte firave paravane din carton presat, unde ai ocazia să savurezi un minunat concert de pârţâieli, icneli, scremete, gemete, oftaturi, pleoscăieli, stropeli, ţârâituri, picurături şi alte sunete pentru descrierea cărora aparatul lingvistic este de departe insuficient dezvoltat. Partea peisajului pe care doar segmentul coprofil al societăţii o apreciază pe deplin e că poţi chiar să te uiţi pe sub paravane ca să vezi de unde vine mirosul pestilenţial care îţi anihilează pentru moment simţul vederii. Şi crede-mă asta îţi conferă o nouă şi nebănuită perspectivă asupra distinsului partener de discuţie cu care trebuie să închei cine ştie ce negocieri în după-amiaza respectivă. Esenţial e să nu ai ezitări când trebuie să-i strângi mâna la sfârşit, că asta dă prost la public.

Le urez managerilor, arhitecţilor, decoratorilor şi şefilor de şantier care contribuie cu aplomb la aceste monumente ale apropierii între semeni să-şi construiască toţi o gigantică budă cu cabine de sticlă cu găurele şi dispuse în cerc în care să şadă şi să se uite în ochi unii la alţii încercând să parieze dacă celălalt e constipat sau diareic.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr după ore întregi de aşteptare pe sedeje.

cu România de mână prin Germania

Ehei dragii moşului, atâta vizibilitate în presa germană ca în ultima lună n-o mai avut România de când s-o mutat Nokia într-însa.

Să începem cu alea amuzante.
Bădica Rüttgers (guvernatorul pe moşia NRW-ului) a ratat o ocazie extraordinară să tacă. Şi o ratat-o cu atâta graţie încât ecourile* mai reverberează încă prin presă şi bloguri după 1 lună jumătate de la eveniment.
Acum nu ştiu exact (de fapt ştiu dar ma sperie) cum se vede dinăuntrul Germaniei personajul. Dar venind dinafară, mie mi-e clar că e o combinaţie nefericită între Iliescu şi Văcăroiu, cu blazon şi finisare germane, se înţelege. Adică un dinozaur care ar fi trebuit să dispară de pe scena politică din vremuri imemoriale, şi care mai există încă acolo pentru că o bună parte dintre alegători sunt ori pensionari care vor schimbare dar să rămână totul la fel, ori oameni care nu pricep foarte bine că genul ăsta de individ care nu-i în stare(din aroganţă sau prostie) nici măcar să-şi controleze eficient discursul e o nulitate absolută după toate regulile politicii.
Acum faptul că a reuşit într-un singur discurs de 10 fraze să-i jignească şi pe români şi pe chinezi e totuşi o performanţă diplomatică demnă de cartea recordurilor, aş zice.


A doua ştire care ar trebui să ne facă măcar un piculeţ mândri e că Herta Müller a luat premiul Nobel pentru literatură. Nu ştiu cât de mult s-a comentat in .ro asta, dar aici chestia asta ne-a făcut mai multă reclamă decât 20 de participări mai mult sau mai puţin palide la Târgul de Carte de la Frankfurt sau vreo 2 camioane de bani tocate de ministerul turismului pentru cine ştie ce program de promovare a imaginii(care imagine) României în lume.


Iar a treia ştire care ne situează cu un nas de cal în faţa Germaniei de data asta (e drept că bulgarii au fost primii) e cea despre "legea ascultării telefoanelor" aşa cum am văzut că a poreclit-o mass-media neaoşă. Şi mai precis ştirea că legea cu pricina e neconstituţională. No shit, Sherlock ! Ca să citez un clasic în viaţă. Nemţii se chinuie de vreo 2 ani să evalueze dacă e sau nu constituţională. O bilă albă pentru judecătorii români la materia "Introducere în drepturile omului".
Şi asta o făcut înconjurul şi deliciul presei (cel puţin a celei care are vreo legătură cu IT-ul) sau al blog-urilor pe plaiurile teutone. Vă daţi seama că ironiile pe marginea comparaţiei .de-.ro n-au fost tot timpul la fel de finuţe ca ale mele de mai sus.
Una chiar merită citată: "Oau, cool! Acum am două ţări pe lista destinaţiilor unde se poate emigra!". Sic!


Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.

* Ecoul e scris parţial în dialectul berlinez (deşi uşor de înţeles şi de către ceilalţi muritori) şi musteşte de umor german(încă nu mă hotărăsc dacă e bun sau rău): "Scriitoarea berlineză se trage din România. Asta cred că-l interesează garantat pe guvernatorul din NRW, Jürgen Rüttgers. Ăla iubeşte nespus românii ! Acu' nu chiar pe toţi, dar o purtătoare de Premiu Nobel e oricând binevenită" :P