Crăciunul în iulie

Ca să nu mai păţesc ca anul trecut şi să petrec sărbătorile de iarnă cu conserve de vită şi ouă roşii, mi-am cumpărat încă de acum o săptămână Panettone, Spekulatius şi Stollen.

Că la 1 septembrie anul ăsta când m-am dus să-mi cumpăr cărbuni pentru grătar la Kaufland, erau rafturile pline de Moş Crăciuni rânjind sadic "fraiere, tu tre' să cumperi acu' produse de Crăciun că aşa are chef muşchiu' lu' dom manager care urcă firma pân' la cer". Cărbuni, ioc.

Şi, prin urmare, toată toamna m-o chinuit amintirea unui banc tradiţional românesc cu Alinuţa:
- Mama, mama, da' noi de ce facem bradul în Iulie, vine Moş Gerilă în Iulie ?
- Da, Alinuţa, la copiii bolnavi de cancer vine Moş Gerilă mai devreme.

Acum că v-am umplut şi vouă sufletul cu bucuria sărbătorilor de iarnă de care mandea se bucură deja de vreo 3 luni, în încheiere, le doresc din inimă, la toţi managerii şi şefii de la marketing care transpun în realitate această minunată idee cu vânzarea produselor de iarnă în septembrie, un călduros Crăciun în luna iulie.

Toate bune, şi fug să văd de ceva iepuraşi de ciocolată că cred că s-o deschis sezonul.

nimic nou

Presa germană răscoleşte subiecte vechi şi deja plictisitoare din România.

"Dictatorul a plecat, slugile au rămas"
sau varianta uşor prescurtată în româneşte.

Ferice de cei care reuşesc să-şi reprime greaţa şi să vadă lucrurile bune din jur acolo.

Toate bune

jurnal de Paris

Cred că Parisul are mult mai mult farmec noaptea decât ziua. Căci, la fel ca în micul Paris, şi în „marele Bucureşti” micile da’ multele imperfecţiuni sunt estompate cu graţie printre fustele frumos luminate ale nopţii. Iar dacă ai şi un şofer care să dirijeze bolidul cu o doză de măiestrie şi două de inconştienţă (le-avea pe toate prin născare, francez fiind) ai chiar ocazia să admiri oraşul luminilor în toată splendoarea. Că dacă nu, singurele lumini de care o să ai parte îs stopurile pe frână de la maşina din faţă, farurile zăluzilor care încearcă cu o fervoare demnă de o reuşită mai sigură să se sinucidă(citeşte motociclişti) şi eventual flash-urile vreunui confrate latin care ţine să-ţi demonstreze că toţi de la Râm ne tragem, măcar în materie de circulaţie. Lumini de semnalizare n-am văzut.

Şi versiunea originală a Bulevardului Unirii din Bucale – Champs-Élizée pentru cititorii care s-au născut mai târziu şi n-au auzit de Ceauşescu şi de Casa Poporului – arată asemănător cu aia din albume dacă stai seara relaxat la o bere la bulevard la unul din nelipsitele bistro-uri pariziene. Acum dacă berea ţi-o plăteşte altcineva s-ar putea să fii suficient de relaxat încât să observi şi luminile din jur. Oricum pentru 7,5EUR primeşti o bere de 330g, un bol de şips(aşa le zice pe limba lu’ Voltaire) şi o doză considerabilă din renumita acreală arogantă a chelnerilor francezi.

Dacă ar fi să aleg între chestiile care mă sictiresc la culme în hotelurile franceze, mi-ar fi imposibil să mă hotărăsc între fantele de aerisire de la geamuri sau modul de a face patul.

Nu ştiu dacă în restul hexagonului e la fel, dar cel puţin în Paris toate ferestrele de hotel au în partea de sus o gură de aerisire lată de vreo 20 de cm şi înaltă de vreo 3 deşte. Ei ş-apăi prin borta şeea intrî frigu’ uăi baietiii şeva di spaimî, ş-alta nu. Iar dacă ai norocul să ai geamurile „la stradă” mai auzi şi toate camioanele care descarcă dimineaţa, şoferii care claxonează noaptea la unu şi tot restul. Pe asta de obicei o astup cu bandă scotch dar de data asta am uitat să-mi iau. Asta ca să nu-mi amintesc de primul hotel unde am stat şi unde aveam şi un ventilator în baie care mergea continuu şi făcea cam ca elicopterul lui nea Nicu în pană de benzină, şi despre care mi s-a spus că e pentru propria mea securitate în caz de incendiu – probabil ca să alimenteze focul cu oxigen şi să ard repede, să nu mă chinui mult, că altă explicaţie n-am găsit. Iar aşternuturile se montează probabil din aceleaşi considerente de securitate enunţate mai sus, ca un fel de mini-carceră, adică toate marginile (mai puţin cea din dreptul pernei – că asta era culmea) se vâră cu entuziasm sub saltea, astfel încât ajungi să te bagi în pat ca o scrisoare cu burtă şi picioare într-un plic subdimensionat format din saltea şi pătură. Iar dacă ţi-e prea cald noaptea la membrele inferioare, atunci e suficient să te gândeşti că la cap ţi-e frig din cauză că temperatura din cameră e aceeaşi cu cea de afară (vezi descrierea de la gura de ventilaţie) şi-ţi trece.

Trebuie să admit că poţi găsi şi lucruri bune la vecinii gali, spre exemplu budele de la diverse companii. Care bude, sunt nişte cămăruţe cu 4 pereţi dintre care unul cu uşă în care intri, închizi, şi te scremi liniştit până când albul ochilor îţi capătă o plăcută culoare roz tulburiu. Urăsc budele româneşti de firmă/spital/facultate gen Ali McBeal (alea germane-s şi ele exact la fel), adică o şură mare cu multe WC-uri despărţite de nişte firave paravane din carton presat, unde ai ocazia să savurezi un minunat concert de pârţâieli, icneli, scremete, gemete, oftaturi, pleoscăieli, stropeli, ţârâituri, picurături şi alte sunete pentru descrierea cărora aparatul lingvistic este de departe insuficient dezvoltat. Partea peisajului pe care doar segmentul coprofil al societăţii o apreciază pe deplin e că poţi chiar să te uiţi pe sub paravane ca să vezi de unde vine mirosul pestilenţial care îţi anihilează pentru moment simţul vederii. Şi crede-mă asta îţi conferă o nouă şi nebănuită perspectivă asupra distinsului partener de discuţie cu care trebuie să închei cine ştie ce negocieri în după-amiaza respectivă. Esenţial e să nu ai ezitări când trebuie să-i strângi mâna la sfârşit, că asta dă prost la public.

Le urez managerilor, arhitecţilor, decoratorilor şi şefilor de şantier care contribuie cu aplomb la aceste monumente ale apropierii între semeni să-şi construiască toţi o gigantică budă cu cabine de sticlă cu găurele şi dispuse în cerc în care să şadă şi să se uite în ochi unii la alţii încercând să parieze dacă celălalt e constipat sau diareic.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr după ore întregi de aşteptare pe sedeje.

cu România de mână prin Germania

Ehei dragii moşului, atâta vizibilitate în presa germană ca în ultima lună n-o mai avut România de când s-o mutat Nokia într-însa.

Să începem cu alea amuzante.
Bădica Rüttgers (guvernatorul pe moşia NRW-ului) a ratat o ocazie extraordinară să tacă. Şi o ratat-o cu atâta graţie încât ecourile* mai reverberează încă prin presă şi bloguri după 1 lună jumătate de la eveniment.
Acum nu ştiu exact (de fapt ştiu dar ma sperie) cum se vede dinăuntrul Germaniei personajul. Dar venind dinafară, mie mi-e clar că e o combinaţie nefericită între Iliescu şi Văcăroiu, cu blazon şi finisare germane, se înţelege. Adică un dinozaur care ar fi trebuit să dispară de pe scena politică din vremuri imemoriale, şi care mai există încă acolo pentru că o bună parte dintre alegători sunt ori pensionari care vor schimbare dar să rămână totul la fel, ori oameni care nu pricep foarte bine că genul ăsta de individ care nu-i în stare(din aroganţă sau prostie) nici măcar să-şi controleze eficient discursul e o nulitate absolută după toate regulile politicii.
Acum faptul că a reuşit într-un singur discurs de 10 fraze să-i jignească şi pe români şi pe chinezi e totuşi o performanţă diplomatică demnă de cartea recordurilor, aş zice.


A doua ştire care ar trebui să ne facă măcar un piculeţ mândri e că Herta Müller a luat premiul Nobel pentru literatură. Nu ştiu cât de mult s-a comentat in .ro asta, dar aici chestia asta ne-a făcut mai multă reclamă decât 20 de participări mai mult sau mai puţin palide la Târgul de Carte de la Frankfurt sau vreo 2 camioane de bani tocate de ministerul turismului pentru cine ştie ce program de promovare a imaginii(care imagine) României în lume.


Iar a treia ştire care ne situează cu un nas de cal în faţa Germaniei de data asta (e drept că bulgarii au fost primii) e cea despre "legea ascultării telefoanelor" aşa cum am văzut că a poreclit-o mass-media neaoşă. Şi mai precis ştirea că legea cu pricina e neconstituţională. No shit, Sherlock ! Ca să citez un clasic în viaţă. Nemţii se chinuie de vreo 2 ani să evalueze dacă e sau nu constituţională. O bilă albă pentru judecătorii români la materia "Introducere în drepturile omului".
Şi asta o făcut înconjurul şi deliciul presei (cel puţin a celei care are vreo legătură cu IT-ul) sau al blog-urilor pe plaiurile teutone. Vă daţi seama că ironiile pe marginea comparaţiei .de-.ro n-au fost tot timpul la fel de finuţe ca ale mele de mai sus.
Una chiar merită citată: "Oau, cool! Acum am două ţări pe lista destinaţiilor unde se poate emigra!". Sic!


Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.

* Ecoul e scris parţial în dialectul berlinez (deşi uşor de înţeles şi de către ceilalţi muritori) şi musteşte de umor german(încă nu mă hotărăsc dacă e bun sau rău): "Scriitoarea berlineză se trage din România. Asta cred că-l interesează garantat pe guvernatorul din NRW, Jürgen Rüttgers. Ăla iubeşte nespus românii ! Acu' nu chiar pe toţi, dar o purtătoare de Premiu Nobel e oricând binevenită" :P

prin meandrele limbii

Azi am fost la cantină. Îi spune Kantine şi dacă te obişnuieşti cu faptul că n-au decât două feluri în oferta zilnică e aproape definiţia decenţei. Nici prea, prea nici foarte, foarte. Pentru cei cârcotaşi, oferta se schimbă zilnic, ca şi animalele din componenţă, deci nu serveşti luni peştele de vineri de exemplu. Preţurile îs muncitoreşti 3,5€ fără carne sau 4,5€ cu carne.*


Dar să mă întorc la limbă. Înaintând agale în coadă am norocul să iau ultima tavă (Tablett pe germană) şi să-l las pe chinezul din spatele meu bătând mărunt din buze, în chineză desigur, căci alte limbi europene nu bălmăjeşte (iar ceea ce el numeşte engleză, noi numim grohăit în chinuri de moarte). Aşa că generos mă hotărăsc să-i dau o mână de ajutor şi le transmit, mândru de germana mea, ălora de după tejghea, că nu mai sunt Tabletten. La care unul din coadă rânjind se întoarce la mine şi mă întreabă 'Nişte aspirine ţi-ar fi bune?'. Pauză de gândire la mine şi de râsete la ăilalţi. Că ceea ce învaţă micul Fritz undeva pe traseul sinuos al primilor anişori e că 2 Tabletten = două pastile şi 2 Tabletts= două tăvi. Aşa că am înghiţit în sec şi i-am cerut respectuos la domnu' de la tejghea o porţie sănătoasă de Schweinefiletgeschnetzeltes** (nu încercaţi să pronunţaţi asta acasă fără o încălzire prealabilă).


Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.


* Pentru cei care nu ştiu încă bancul:
Luni la şcoală, învăţătoarea: "Copii, ce-aţi mâncat voi ieri la cină?"
Terente: "Fasole cu ciolan"
Marghioliţa: "Cartofi cu ochiuri"
Eufrosina: "Tocană cu ciuperci"
Bulă: "Varză"
Marţi la şcoală, învăţătoarea: "Copii, ce-aţi mâncat voi ieri la cină"
Terente: "Cartofi printre ochiuri"
Marghioliţa: "Tocană fără ciuperci"
Eufrosina: "Fasole din ciolan"
Bulă: "Varză"
Lucrurile continuă invariabil pentru Bulă, şi cu variaţii normale pentru ceilalţi, până vineri, cînd învăţătoarea întreabă: "Copii, ce-aţi mâncat voi ieri la cină?"
Bulă plictisit: "Varză cu carne"
"Ohoo, ce surpriză! Cum aşa măi Bulă?!"
"Păi o venit tata acasă şi o zis «Fă, ce avem azi de potol?», «Varză.», «Iarăşi varză, să-mi bag p... în ea de varză»"
** = File de porc în fâşii subţiri

3 ani

Se pare că zeii, criza economică şi funcţionarii germani au fost îngăduitori cu mine, aşa că au trecut pe neobservate 3 ani de când bătătoresc cu avânt latin şi cu maşina proprie ograda lui Hermann der Cherusker.

Ca orice emigrant trecut de faza iniţială de exaltare, am ajuns între timp să critic o serie întreagă din cele ce se petrec actualmente în noua-mi ţară, de la vestimentaţia femeilor până la sistemul politic, trecând prin sistemul şcolar şi viziunea colectivă asupra nazismului. Iar lista poate continua fără eforturi de concepţie şi fără să simt că aş comite vreo prea mare nedreptate în aprecieri (asta poate şi din cauză că-s român :P).
Şi totuşi nu mă pot abţine să nu savurez zi de zi normalitatea germană, aşa mai cu burtă de bere, mai cu creastă de punker, mai cu accent turcesc pe alocuri (la normalitate mă refer, nu la mine).


Zilele trecute, într-o discuţie despre tratamentul aplicat imigranţilor în Germania şi în alte ţări vest-europene, mi-a revenit un banc în minte:

Micul Fritz vine într-o zi de la şcoală şi le spune părinţilor că s-a convertit la iudaism şi că de azi înainte îl cheamă Moshe şi pretinde să fie chemat ca atare şi să i se respecte credinţa.
Părinţii înnebuniţi îl iau bineînţeles la o discuţie încrâncenată, asortată din plin cu argumente greu contestabile (citeşte scatoalce).
La masa de seară, micul Moshe, cu privirea în farfurie şi lacrimile înnodate sub bărbie, mormăie înciudat:
- Naziştii dracului, sunt evreu numai de 3 ore şi deja au început să mă persecute!

Morala: nu-i deloc greu, ba chiar e comod şi pervers-plăcut, să te laşi pradă aprecierilor de genul, "uite, bulangiii ăştia de nemţi mă persecută pentru că-s român" şi nu pentru că nu mi-am făcut treaba ca lumea, sau că-s integrat în peisajul local ca un Picasso la bunică-mea în odaie, sau că le vorbesc limba ca o ciubotă rufăită, iar lor li se umfla vinişoarele pe cornee încercând să mă facă să înţeleg că trebuie de fapt să primesc înapoi 18EUR şi nu să dau 11 cum cred eu (caz real).

Sfatul meu referitor la asta nu-i neapărat foarte uşor de aplicat dar dă rezultate excelente. Atunci când ţi se pare că vreun străin te persecută, reevaluează situaţia şi meditează onest la două lucruri:
1. Cum ar reacţiona un român, în România, vizavi de tine (român* ca şi el), dacă ai ajunge în raport cu el în aceeaşi situaţie.
2. Cum ar reacţiona românachele mediu în ţărişoara lui "dragă" dacă vreun străinez ar ajunge faţă de el în aceeaşi situaţie.
Dacă ajungi (fără să te minţi singur) la concluzia că românii ar fi reacţionat mai bine (mie nu mi s-a întâmplat niciodată) atunci ai 66% şanse să fii persecutat pe motive de provenienţă. Apropo, nu uita să verifici că străinul cu pricina chiar îţi cunoaşte provenienţa :P.
Dacă ajungi la concluzia că românii te-ar fi tratat mai prost, atunci ai 20% şanse să fii persecutat pe motive de provenienţă dar măcar te poţi împăca la gândul că oricum nu ţi-ar fi fost mai bine.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.

* Notă: Nu încercaţi să meditaţi la cum ar reacţiona un moldovean faţă de un oltean, un muntean faţă de un ardelean, şi alte combinaţii de gen, căci pe lângă gustul amar ce vă va cuprinde brusc, concluzia surpriză va fi că străinii nu persecută nicidecum pe motive de provenienţă (ceea ce e de asemenea fals).

reflecţii după o vară franceză II

Dacă vrei să vinzi ceva de haleală în Franţa scrii pe pachet că-i „onctueux” şi succesul e probabil garantat. Toate erau onctuoase acolo! Iaurtul era onctuos. Crema de ciocolată era onctuoasă. Şi muştarul era onctuos! Şi pe copii dup-aia îi întrebi simplu, vrei să faci pipi sau onctuos?

Castraveciorii cu oţet, chiar îs cu oţet. Adică oţetul nu l-au mai diluat şi cu alte zemuri, l-au pus aşa, cum l-au găsit în sticlă. Poţi să-l foloseşti direct la frecat vesela înnegrită sau dezinfectat chiloţii vecinului direct pe sârmă. Iar muştarul de Dijon e iute de-ţi rămâne odrasla germanizată cu bucata de wurst* de Strassbourg în gât şi cu lacrimile-n ochi, când întinge în el.

Cât despre profiterol, nu vi-l recomand pe cel de la Carrefour îngheţat la cutie. Asta dacă nu vreţi să experimentaţi senzaţii tari cum ar fi o călătorie în timp brusc până în 1987, Epoca de Aur, cofetăria Amandina, Piaţa Unirii pe stânga.

Le pays du Roumois (un fel de ţinutul Hârlăului şi Cotnariului în variantă franceză) în care am fost noi are nişte pliante cu obiective, istoric, trasee de drumeţie, restaurante şi cazare cum numai la Sibiu în 2007 am mai văzut. Şi nici celelalte câteva sute de pays-uri franţuzeşti nu stau mai prejos la capitolul promovare. Iar asta se vede la încasările lor din Turism. Poate trece şi Udrea** prin zonă să arunce un ochi prin broşuri, sau măcar primarul Hârlăului.

Dacă nu te duci cu maşina în Paris poţi trage concluzia că în Franţa sunt şi şoferi normali care vor să ajungă acasă la familie cu toate oasele întregi. Plăcută descoperire.

Să te duci dimineaţa la bulangiu (sper că aşa-l cheamă pe proprietarul de la Bulangerie) şi să iei pâine proaspătă şi eclere are un farmec indescriptibil. Pentru asta merită o vizită în Franţa. Iar foietajele, şi eclerele, şi tot restul, merită şi ele o degustare regească tot cu ocazia asta, că doar nu vă duceţi până acolo doar ca să vă întreţineţi cu bulanger-ul despre ultimele poze ale nevestei lui Sarko.

Din Franţa aş vrea să mai vizitez Provence, Elsass, poate Alpii Savoiei şi Côte d'Azur. Ce mă sperie e că am atât de puţin timp la dispoziţie până la Rollstuhl (dacă-l mai prind şi pe ăla). Să facem un mic calcul. Încă vreo 40 şi ceva de ani până la pensie a 28 de zile de concediu pe an, din care scădem jumătate pentru diverse alte activităţi unele mai plăcute, altele nu (cum ar fi vizitatul ambasadei pentru orice rahat de act, că vorba aia ‚noi suntem români’) deci 14 x 40 = 520. Şi ca să-mi urmăresc recomandarea de a petrece măcar 2 săptămâni într-un loc, îmi rămân maximum 40 de locaţii pe care le-aş putea vizita oarecum pe îndelete. Şi n-am scăzut încă anii de boală sau neputinţă (ai mei, ai consoartei, ai copiilor, ai părinţilor - vor veni şi astea), anii în care nu-mi voi permite financiar, anii în care pur şi simplu o să savurez liniştea propriei grădini, ş.a.m.d. Rămân puţini, vericule, puţini de tot, iar lumea e aşa mare: Toscana, Sicilia, Sardinia, Calabria, Roma, Norvegia, Finlanda, Costa del Sol, Barcelona, Madrid, Portugalia, Irlanda, Scoţia, Brazilia, Japonia, Caraibe, Jamaica, Madagascar, Grecia şi insulele ei, U.S., Australia, China, India, Sankt Petersburg şi poate Moscova, şi cred c-am mai uitat vreo 30 de destinaţii. Ca să nu mai vorbesc de sutele de locaţii din Germania, Olanda sau Belgia, care-s aici la o azvârlitură de băţ. Puţin timp vere! Prea puţin! Trebuie să mă grăbesc cumva.

Deşi existenţa mea e intrinsec legată de Internet şi comunicaţii, găsesc că e supercool să fii „deconectat” pentru o vreme.

E drept că roaming-ul îţi mai poate arunca ceva tuşe gri pe tabloul tău "romantically disconnected", dar orşicât.

Şi uite aşa ajungi să stai cu ochii pe ceas între 8 şi 9 seara ca să prinzi meteo de la jurnalul de seară de pe TF1, dar până la urmă chiar şi asta are farmecul ei desuet. Cine naiba se mai uită azi la TV ca să vadă cum va fi vremea mâine. (Sper să nu mă audă tata, că el chiar se mai uită. E drept are scuza că n-o ajuns fibra până la el. Nu că i-ar folosi la ceva.)

Apropo de farmec desuet, în Franţa, am sesizat o aplecare deosebită spre reclamele "d’antan". Ca astea sau astea spre exemplu, pe care le găseai la orice shop de suveniruri mai răsărit şi care nu lipseau desigur din casa locuită temporar şi de noi.

Bineînţeles că n-am scăpat până nu i-am luat lui fiu-meu un turn Eiffel auriu de la unul dintre sutele de vânzători de culoare care bătucesc voios malurile Senei cu vreo 10 kile de metal la purtător. Bine măcar că nu l-o ales pe ăla din plastic cu leduri sclipicioase, care mi se pare culmea kitschului. Deşi dacă te gândeşti că aşa o fost botezat pe la începuturi simbolul Parisului, parcă nu mai e chiar aşa contrastant acela cu leduri.

La Rouen am avut la un moment dat acelaşi sentiment de străfulgerare pe care-l avea Duncan MacLeod în Nemuritorul, când am văzut vreo şapte caucazieni cu alură carpatină sprijinind zidul în piaţa mare din faţa Domului. Mai târziu mi-am confirmat presimţirea auzindu-i disputându-şi în graiul nostru strămoşesc, o problemă de marfă şi magazine (că doar nu de geometrie neeuclidiană). Şi oricât s-a străduit partea corectă politic din mine să mă convingă că erau doar bieţi oameni veniţi la muncă cinstită, n-am putut să scap de gândul că în 3 ani de muncă cinstită prin străinătăţuri eu n-am sprijinit niciodată timp de 4 ore la prânz nici un zid. Poate trebuia să mă angajez în construcţii.

Una peste alta, cred că nu-i politicos să nu dai o fugă în ţara lui Asterix şi Obelix, a Marchizului de Sade şi a lui Zinedine Zidane înainte de a da colţul. Eu unul am dat.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.

* wurst=cărnat pentru neofiţi şi restul Germaniei, Austriei şi Elveţiei

** pentru cei ca mine care au aflat mai târziu, tanti asta e ministereasa turismului actualmente în le pays du Mioriţa

reflecţii după o vară italiană

Na, nu-i aşa de greu să ajungi la Veneţia zilele astea. Trebuie doar să fii singurul dobitoc din firmă care n-o plecat în concediu şi poţi câştiga pe neaşteptate călătorii în diverse colţuri ale Europei. Cealaltă variantă era Tel Aviv. Şi mai puţin atractivă.

Iar dacă faci rezervările de pe o zi pe alta poţi alege şi trasee pline şarm care te învaţă practic geografia patriei, la patria teutonă mă refer. O combinaţie între programul de vară al cercului de turism de la Casa Pionierului, Bad Reichenhall şi ce iese dacă faci rutele jucând darts pe harta Europei. Adică zbori dimineaţa de la Düsseldorf şi te întorci seara la Frankfurt. Că la ora la care aterizezi tu, la Düsseldorf e program de linişte 22-6 – clubul pensionarilor cu aparat auditiv dat pe poziţia prea sensibil salută Lufthansa.

Noroc că aeroportul de la Veneţia e chiar lângă Veneţia, spre deosebire de aeroportul din Paris de exemplu, aşa că am apucat să văd Piaţa San Marco din avion timp de cca. 300ms. Milisecunde în care colegul meu de 150kg care obtura geamul până la sufocare, a pendulat niţel involuntar dreapta stânga la virajul în ac de păr realizat cu adâncă mândrie profesională şi dragoste de meserie de către fierar-betoniştii de la AirBerlin - că ăia garantat nu aveau ca primă calificare pilotajul, probabil făcuseră vreun curs de recalificare prin OFM sau ceva similar.

Cred că italienii trebuie să mai lucreze la indicatoare, până am ieşit din aeroport ne-o întrebat o englezoaică dacă tre’ să ia barca până la Veneţia, un neamţ cum să ajungă pe nu-ş' ce insulă şi noi înşine cum ajungem la parcare.

„Il bel paese” cum îi spun băştinaşii patrioţi îi faină într-adevăr. Ce-i drept nu din fuga maşinii la 150kmh între două întâlniri, dar are un country side* cu un ceva aparte, care te farmecă ireversibil.

Am oprit într-o trattoria prăfuită dintr-un sătuc uitat de lume înafara autostrăzii ca să mâncăm ceva cald şi repede de prânz. A fost ca un salt de 20 de minute într-un univers paralel. Cu panini calde ca la mama lor acasă, şi atmosferă de reclamele la bere cu calendario Peroni anii 60 – ce-i drept numai decorul, fără gagici, da camionagii erau destui.

Taximetriştii germani sunt instructori la şcoala de dans şi bune maniere** faţă de ăia italieni. Obiectivul ăstora din urmă e să-şi ducă clientul la destinaţie, iar spre deosebire de cei germani, nu-şi fac griji în câte bucăţi ajunge amărâtul cu inima în gât şi chiloţii pe faţă(de spaimă nu de altceva) la capătul celălalt.

Şi condusul în spatele celuilalt capătă o nouă dimensiune în Italia. Una submicronică! Taximetristul meu cred că se orienta după vitezometrul ăluia din faţă de fapt, fiindcă n-avea încredere într-al lui. Nici eu n-aveam. Că arăta 70kmh în zonă de 30.

Meserie locurile din avion de la Lufthansa, pentru prima dată după vreo 2 ani am reuşit să întind picioarele în avion, şi să le las şi loc la stewardese să treacă.

Aterizarea, cam de elev la şcoala de pilotaj, anul 1 cu repetiţie pe motiv de scutire de boală.

Mâncarea, cam ca raţia motanului după ce borăşte pe covor de prea multă ghiftuială cu păr propriu. Adică 40g de grame de crănţănele cu măsline. Originale. Italieneşti. Crănţănelele, nu măslinele, că alea erau numai în proporţie de 8% din total. Da’ şi eu nesimţit! Le-am băgat o spargere în buget. Le-am cerut a doua pungă! Al doilea pahar de cola n-am avut tupeul să-l mai cer. Acu’ mă gândesc că la 400EUR biletul/segment numai atâta le-o mai rămas pentru mâncare.

La Frankfurt în timp ce aşteptam trenul am cunoscut un mexican căsătorit cu o nemţoaică care se întreţinea cu fiică-sa în spaniolă şi cu mine în engleză, şi care ştia că limba română e grea de la prietenii lui români din Temeswar şi Hermanstadt emigraţi în Mexic înainte de al doilea război mondial. N-am stat prea mult de vorbă cu el că mi-era teamă să n-aflu că-i şi văr de-al treilea de pe mamă cu tata.

Acum scriu din ICE. Merge frumos consolarea feroviară germană. Nu la fel de repede ca rivalul încununat francez TGV, dar totuşi nu-i chiar de ruşine.

Ah, şi Rinul în Köln e luminat feeric noaptea.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.

* Cum dracu se traduce asta în română? Partea ţărănească? Sau poate peisaj rural.

** Bancul în original era aşa:

- Alo! Bună ziua! Şcoala de dans şi bune maniere?

- Ei pula dans, numai bune maniere!

reflecții după o vară franceză I

Mai pompos decât atât nici că le puteam inititula.

Sunt definitiv intrat în perioada păşunist-sămănătoristă a carierei mele - aia fictivă de scriitor de baliverne nu aia reală, ferească Dumnezeu! Am o propensiune aparte pentru ”la ţară” și peisajele aferente.

Ca atare mi-am făcut vacanţa de vară în Franţa, la ţară.
Mi-am propus să fac o vacanţă în care să mi se facă dor de furnalele din Ruhrgebiet. Am reușit.

2 săptămâni e o durată pentru vacanţă care frizează optimalul. Ai timp să ajungi, să despachetezi, să reîmpachetzi, să pleci, şi să mai apuci să faci şi câte ceva între toate astea.

Am făcut circa 100 de poze cu lanuri de grâu, vaci şi păşuni în ultimele 2 săptămâni. Japonezii la Luvru-s mici copii pe lângă mine. (Poate n-au card de 4GB ca mandea :P) Consoarta spune că-i patologic şi se străduie să-mi prindă un loc pe listă la psihiatru.

Dacă m-ar auzi vorbind franceză, cei 7 profesori pe care i-am avut în cei 6 ani de studiu ai respectivei materii şi-ar face harakiri în grup. Francezii au fost totuşi mai puţin pretenţioşi cu mine (aş spune chiar bucuroşi că nu trebuie să vorbească engleză sau pfui drace, germană).

Noroc că franţujii le-au luat Alsacia şi Lorena la nemţi ca să aibă cine să le facă bere şi cârnaţi, că despre saucisson-ul lor sec numai de bine atâta timp cât nu trebuie să-l mănânci, sau şi mai rău miroşi! Alea făcute la Strassbourg în schimb îs chiar competitive.

Apropo, de ce o jumătate din produsele tradiţionale franţuzeşti put a ciorapi nespălaţi de la Ludovic Soare încoace iar o altă jumătate e mucegăită ca baia penultimului meu proprietar din Bucale? Şi mai rău e că cele 2 jumătăţi se suprapun în bună parte!

Măcar la capitolul patiserie n-au exagerat cu mucegaiurile iar rezultatul e "aferim boierule, herlich", cum ar zice neamţul.

Carrefour-ul din Rouen e leit cu ăla de la Orhideea din Bucale. La aşezarea mărfurilor şi a rafturilor mă refer.

Am fost la Etretat. Plaja cu pietre e o experienţă de neratat. Numai să nu vă vină ideea să vă plimbaţi în picioarele goale la ţărm, că după 5 minute înţelegeţi rapid de ce a fi fachir n-are nimic romantic în sine.

I-am "citit" lui fiu-meu nişte cărţi cu poze despre animalele de la fermă. Cărţile erau în franceză iar eu încercam să-i povestesc în germană despre ce-i vorba. Am înţeles din plin care-i diferenţa dintre un vorbitor nativ şi unul fluent într-o limbă. E simplu, încercaţi să traduceţi fără dicţionar următoarele cuvinte în orice altă limbă la alegere: vier, şură, caia, strungă, cocină, uger.

Am făcut o călătorie pe o linie dezafectată cu un tren 'de epocă'(citeşte anii 50) francez. Mi s-a părut un pic supraevaluat. Cel puţin venind cu bagajul cultural-istoric format pe trenurile CFR-ului în anii 80-90 e cam greu pentru bieţii francezi să te mai impresioneze prin vechime si autentic. Cât despre natura şi satele nealterate de timpurile moderne cu care se laudă ei, păi din astea avem şi noi gârlă în .ro, uneori chiar deranjant de demult nemaialterate.

Scurt citat tradus dintr-un ghid german despre Paris: "Cunoaşteţi desigur toate prejudecăţile privitoare la şofatul prin Paris. Vă rugăm să le revizuiţi cu atenţie, nu sunt prejudecăţi!" Adevărat grăit, boieri dumneavoastră!

Tot într-un ghid, de data asta englezesc ni se reaminteşte că pe continent funcţioneaza regula priorităţii de dreapta şi că francezii vor face cu îndârjire uz de această prioritate, iar ignorarea ei va duce la un curs rapid şi ad-hoc de franceză colocvială. La fel de adevărat!
Ce au uitat să spună e că au şi cele mai tâmpite priorităţi de dreapta de pe continent cu drumuri de ţară care intră din dreapta pe drumul naţional, şi desigur au prioritate! Cred că erau făcute cu dedicaţie pentru vecinii şi neprietenii englezi.

După ce vizitezi Parisul, marea majoritate a celorlalte oraşe din Europa ţi se par liniştite ca un sătuc uitat de lume în Sicilia, vara, pe la ora prânzului.

"Vede-te-aş handicapat în Paris !" e din punctul meu de vedere ultima înjurătură la modă. Să te văd eu cum urci tu scările de la vestitul Metroparisien cu scaunul tău de handicapat în dinţi (că mâinile-ţi trebuie la urcat). Cealaltă variantă de luat în seamă e "Vede-te-aş cu puradel şi cărucior de 20 de kile în Paris!" (E drept că numai eu păream suficient de tâmpit să fac asta - deh, deprinderi proaste din .de)

Poate va urma.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.

gânduri de vară

E cald de-ţi plesneşte ţeasta sub presiunea generată de fierberea conţinutului. Aproape că încep să-mi amintesc de verile din Bucureşti.

Cred că am mai spus asta, dar moda feminină din partea asta de Germanie nu contribuie neapărat la creşterea natalităţii în ţara-mi adoptivă, care are şi-aşa destule probleme în direcţia asta.
Adică uită-te la olandezi, belgieni sau francezi, cum s-au făcut 19 grade afară, cum ies toate femeile în rochii, sandale, pantaloni scurţi şi alte straie în complet dezacord cu majoritatea religiilor consacrate. Ca să nu mai spun că merg şi pe bicicletă în fuste care mai de care mai largi şi vaporoase! După părerea proprie şi aproape verificată asta contribuie semnificativ la cazuistica accidentelor rutiere din zonă. În schimb, familia de vis olandeză sau franceză are 3 copii, aia germană numai 2. Vezi, asta se întâmplă atunci când ai ocazia să vezi mai multe nemţoaice în rochie în Spania pe faleză, decât aici pe Marktstraße.


Mi-e dor de cireşul lui tata din care puteam să fac săptămâni la rând, gâfâind, burţi nesimţite pline ochi cu minunatele fructe. Nu neapărat că aici n-ar exista deloc. Ba chiar am mâncat unele foarte bune anul ăsta. Dar, de regulă, oferta e cam subţire şi costurile astronomice, 5-6EUR/kil în plin sezon. Chestie care-ţi taie subit o bună parte din poftă.


Mă uit pe stradă în zilele astea toride de iarnă (ştiu că se spune de vară, dar ăla mi se pare pleonasm) şi mă întreb: oare o să-mi iau şi eu maşină decapotabilă când o să am între 45 şi 78 de ani? Probabil da. Oricum mie mi se pare că-i un fel de boală generală aici. Pe de o parte îi înţeleg, unii au visat la asta toată tinereţea, şi nu şi-au permis decât acum. Pe de altă parte, pe mine, la vârsta asta, chiar nu mă împinge nimic să-mi cumpăr aşa ceva, chiar presupunând că aş avea banii (nu prea-i am) şi nu înţeleg, de ce. Poate-s eu defect. Sau poate pur şi simplu subconştientul meu a înţeles mai repede că, deh, e mai greu să bagi 2 scaune de copil. căruciorul, bicicleta şi 5 valize bine burduşite într-un Z4, aşa că a înăbuşit din faşă orice porniri de gen.


De ce nemţii îşi şterg inscripţiile de pe maşină cu o acribie demnă de o cauză mai bună. Mă refer de exemplu la modelul maşinii, cilindree, etc. Unii ar fi în stare să-şi scoată şi sigla VW de pe spate dacă n-ar rămâne gaură în loc?
Pe partea aialaltă românii ar fi în stare să-şi graveze fişa tehnică pe portbagaj şi pe capotă. Cu litere mari ca scrisul de la ambulanţă.
Nici una din extreme nu mi se pare foarte sănătoasă.


Sper ca totuşi toamna aia călduţă pe care o numim noi vară să revină pe meleagurile noastre după bunu-i obicei.


Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.