marți, 9 februarie 2010

Exerciţii de toleranţă

Am crescut într-o ţară şi un sistem în care intransigenţa, înfierarea tovărăşească, intoleranţa ieftină, fără substanţă, şi mai cu seamă naţionalismul ca mecanism de spălare a creierului şi de manipulare, ca şi ura atent cultivată faţă de cei care nu sunt exact la fel ca noi au fost cărămizi de bază ale educaţiei civice.

Efectele se văd uşor şi după 20 de ani de la epoca respectivă. În societate şi în mine însumi.

Cu un asemenea "postament educaţional", când vii într-o zonă unde o cincime din populaţie sunt străini cu sau fără acte în regulă, şi vreo câteva cincimi dintre celelalte au măcar un bunic de pe alte meleaguri, "încleştarea dintre culturi" e garantată.

Surprinzătoare, la început, a fost pentru mine toleranţa fantastică (uneori de faţadă, alteori din convingere) de care păreau să dea dovadă băştinaşii faţă de cei care le călcau grobian bătătura.
Asta într-un contrast monumental cu primirea fastuoasă de care ai parte ca moldovean la Bucureşti sau ca oltean la Suceava, spre exemplu.

Îmi amintesc că taică-meu îmi dădea odată celebra replică, "aici erai cineva, aveai un statut, acolo eşti un nimeni". Acum dacă mă gândesc că aici asistenta din spital stă răbdătoare şi cu zâmbetul pe buze (un fel de grimasă profesională) până bâigui tu 3 cuvinte stâlcite în germană ca să întrebi o chestie pe care orice copil în .de o ştie şi care nu-i treaba ei, ci a casei de asigurări, iar acasă doamnei asistente cu şpaga ta în buzunar i se rupea fix în paişpe de statutul tău şi româna ta perfectă şi te rejecta cu o graţie şi un sictir demne de o şpagă mai bună, îmi spun că decât aşa statut, mai bine lipsă. Că doar de aceea avem expresii intraductibile precum "L-o umplut de respect!".

Bine, povestea cu toleranţa faţă de alte naţii şi culturi e complet valabilă în Ruhrgebiet, Frankfurt, Berlin şi alte asemenea zone. După care lucrurile variază gradual spre mai rău în funcţie de densitatea şi istoricul de populare cu auslenderi al zonei, mărimea localităţii şi desigur amplasarea ei, de la protestanţi la catolici, de la vest la est, şamd. - aviz amatorilor de emigraţie.

Interesant e pentru mine un fenomen întâlnit deopotrivă şi aici şi în .ro. Xenofobia şi naţionalismul imbecil par să nu aibă nicăieri mare legătură cu numărul de ani de şcoală. Avem în toată Europa xenofobi notorii şi în fotolii de directori de bancă şi printre măturătorii de stradă (poate un pic mai puţini printre ultimii).

Încerc prin urmare de ani de zile să înţeleg şi să-mi asum toleranţa ca filozofie de viaţă şi, mai important, ca metodă esenţială de cruţare a nervilor. De exemplu să accept că se poate construi în Köln o moschee mai înaltă decât vestita Catedrală catolică, atâta timp cât planurile urbanistice şi celelalte lucruri care ţin de o construcţie şi integrarea ei în peisajul oraşului sunt în regulă. Sau că dacă un tip merge seara pe stradă râzând zgomotos cu o sticlă de bere în mână nu e automat un beţiv demn de dispreţ (aşa cum am fost învăţaţi de mici să etichetăm repede).
Eşuez adesea cu zgomot chiar şi la exerciţii simple, de ex. să nu te enervezi şi să nu înjuri toţi turcii când tuciuriul din maşina din faţa ta îţi taie calea, pentru ca 1. s-ar putea să fie foarte bine spaniol sau francez şi 2. s-ar putea ca pur şi simplu să nu te fi văzut sau să fie foarte grăbit, chestie care sigur ţi s-a întâmplat şi ţie de nenumărate ori.

Culmea e că sunt considerat de alţi români ipocrit în demersurile mele - adică vezi frate, doar şi tu ai acelaşi "background cultural", şi acum ca să te dai mare o faci brusc pe-a tolerantul cu pampon - "hai bă fugi cu cercu' !". Acum asta e doar o inversare insidios-balcanică a cauzelor. Eu chiar îmi doresc să fiu mai tolerant, doar că eşuez lamentabil, repetat şi relativ inexplicabil.

Oricum de departe cel mai greu mi se pare să aplic toată politica asta la românii de peste hotare.


Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.

P.S. Pleşu spunea de curând într-un articol că ar trebui să ai dileme:
"2) Cînd eşti înclinat să arunci asupra semenului tău o judecată morală definitivă. Simţul etic nu lucrează cu intransigenţe, ci cu nenumărate pogorăminte, cu răbdare, precauţie şi iertare. Chiar aşa? Chiar şi cînd vorbim de criminali, hoţi şi lichele? Da, chiar aşa! Şi chiar dacă a contempla dilematic asemenea cazuri e un soi de jertfă interioară, o investiţie în alb, eventual nerentabilă. 3) Cînd te ocupi de politică (direct sau de pe margine). Nu se lucrează cu absoluturi, cînd te mişti în zona strictei relativităţi. E ridicol să te învineţeşti de ură sau să leşini de entuziasm, cînd nu ţi se cere decît un vot rezonabil. Numai spiritul dilematic garantează capacitatea de a face compromisuri utile, de a evita grosolănia polemică, încăpăţînarea contra-productivă. Nedilematicul e, prin definiţie, conflictual. Jan Patocka avea dreptate să spună că războaiele sînt provocate de oameni fără dileme, oameni care cred că au dreptate totală pe toate planurile, oameni care nu percep dimensiunea problematică a lucrurilor"

vineri, 5 februarie 2010

Depresii de iarnă

Urăsc lunile Decembrie şi Ianuarie. Prin Februarie îşi mai revine.

În prima iarnă când am venit aici aveam tot timpul o stare vecină cu depresia.
Plecam la muncă pe întuneric şi mă întorceam pe întuneric. Vedeam soarele în weekend câte un sfert de oră în cataloagele cu excursii în Antalya.

Explicaţia e de manual de geografie de clasa a 6-a. Cu căt latitudinea e mai mare cu atăt unghiul soarelui cu pământul e mai ascuţit iarna şi invers vara, datorită înclinaţiei globului terestru. Simplu, nu?

Ceea ce se traduce pentru insomniacul din mine printr-o durată mai mică a zilei iarna:
Essen 22 december daylighttime 7:50
Bucharest 22 december daylighttime 8:50

Da lasă că vara ne scoatem pârleala:
Essen 22 june daylighttime 16:38
Bucharest 22 june daylighttime 15:33

Te ia naiba dacă n-ai jaluzele ca te bate lumina în ochi până la 11. Vai de fundul ălora de la Helsinki cu 18:56h durata în care te bate soarele-n ceafă.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.