prin meandrele limbii

Azi am fost la cantină. Îi spune Kantine şi dacă te obişnuieşti cu faptul că n-au decât două feluri în oferta zilnică e aproape definiţia decenţei. Nici prea, prea nici foarte, foarte. Pentru cei cârcotaşi, oferta se schimbă zilnic, ca şi animalele din componenţă, deci nu serveşti luni peştele de vineri de exemplu. Preţurile îs muncitoreşti 3,5€ fără carne sau 4,5€ cu carne.*


Dar să mă întorc la limbă. Înaintând agale în coadă am norocul să iau ultima tavă (Tablett pe germană) şi să-l las pe chinezul din spatele meu bătând mărunt din buze, în chineză desigur, căci alte limbi europene nu bălmăjeşte (iar ceea ce el numeşte engleză, noi numim grohăit în chinuri de moarte). Aşa că generos mă hotărăsc să-i dau o mână de ajutor şi le transmit, mândru de germana mea, ălora de după tejghea, că nu mai sunt Tabletten. La care unul din coadă rânjind se întoarce la mine şi mă întreabă 'Nişte aspirine ţi-ar fi bune?'. Pauză de gândire la mine şi de râsete la ăilalţi. Că ceea ce învaţă micul Fritz undeva pe traseul sinuos al primilor anişori e că 2 Tabletten = două pastile şi 2 Tabletts= două tăvi. Aşa că am înghiţit în sec şi i-am cerut respectuos la domnu' de la tejghea o porţie sănătoasă de Schweinefiletgeschnetzeltes** (nu încercaţi să pronunţaţi asta acasă fără o încălzire prealabilă).


Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.


* Pentru cei care nu ştiu încă bancul:
Luni la şcoală, învăţătoarea: "Copii, ce-aţi mâncat voi ieri la cină?"
Terente: "Fasole cu ciolan"
Marghioliţa: "Cartofi cu ochiuri"
Eufrosina: "Tocană cu ciuperci"
Bulă: "Varză"
Marţi la şcoală, învăţătoarea: "Copii, ce-aţi mâncat voi ieri la cină"
Terente: "Cartofi printre ochiuri"
Marghioliţa: "Tocană fără ciuperci"
Eufrosina: "Fasole din ciolan"
Bulă: "Varză"
Lucrurile continuă invariabil pentru Bulă, şi cu variaţii normale pentru ceilalţi, până vineri, cînd învăţătoarea întreabă: "Copii, ce-aţi mâncat voi ieri la cină?"
Bulă plictisit: "Varză cu carne"
"Ohoo, ce surpriză! Cum aşa măi Bulă?!"
"Păi o venit tata acasă şi o zis «Fă, ce avem azi de potol?», «Varză.», «Iarăşi varză, să-mi bag p... în ea de varză»"
** = File de porc în fâşii subţiri

3 ani

Se pare că zeii, criza economică şi funcţionarii germani au fost îngăduitori cu mine, aşa că au trecut pe neobservate 3 ani de când bătătoresc cu avânt latin şi cu maşina proprie ograda lui Hermann der Cherusker.

Ca orice emigrant trecut de faza iniţială de exaltare, am ajuns între timp să critic o serie întreagă din cele ce se petrec actualmente în noua-mi ţară, de la vestimentaţia femeilor până la sistemul politic, trecând prin sistemul şcolar şi viziunea colectivă asupra nazismului. Iar lista poate continua fără eforturi de concepţie şi fără să simt că aş comite vreo prea mare nedreptate în aprecieri (asta poate şi din cauză că-s român :P).
Şi totuşi nu mă pot abţine să nu savurez zi de zi normalitatea germană, aşa mai cu burtă de bere, mai cu creastă de punker, mai cu accent turcesc pe alocuri (la normalitate mă refer, nu la mine).


Zilele trecute, într-o discuţie despre tratamentul aplicat imigranţilor în Germania şi în alte ţări vest-europene, mi-a revenit un banc în minte:

Micul Fritz vine într-o zi de la şcoală şi le spune părinţilor că s-a convertit la iudaism şi că de azi înainte îl cheamă Moshe şi pretinde să fie chemat ca atare şi să i se respecte credinţa.
Părinţii înnebuniţi îl iau bineînţeles la o discuţie încrâncenată, asortată din plin cu argumente greu contestabile (citeşte scatoalce).
La masa de seară, micul Moshe, cu privirea în farfurie şi lacrimile înnodate sub bărbie, mormăie înciudat:
- Naziştii dracului, sunt evreu numai de 3 ore şi deja au început să mă persecute!

Morala: nu-i deloc greu, ba chiar e comod şi pervers-plăcut, să te laşi pradă aprecierilor de genul, "uite, bulangiii ăştia de nemţi mă persecută pentru că-s român" şi nu pentru că nu mi-am făcut treaba ca lumea, sau că-s integrat în peisajul local ca un Picasso la bunică-mea în odaie, sau că le vorbesc limba ca o ciubotă rufăită, iar lor li se umfla vinişoarele pe cornee încercând să mă facă să înţeleg că trebuie de fapt să primesc înapoi 18EUR şi nu să dau 11 cum cred eu (caz real).

Sfatul meu referitor la asta nu-i neapărat foarte uşor de aplicat dar dă rezultate excelente. Atunci când ţi se pare că vreun străin te persecută, reevaluează situaţia şi meditează onest la două lucruri:
1. Cum ar reacţiona un român, în România, vizavi de tine (român* ca şi el), dacă ai ajunge în raport cu el în aceeaşi situaţie.
2. Cum ar reacţiona românachele mediu în ţărişoara lui "dragă" dacă vreun străinez ar ajunge faţă de el în aceeaşi situaţie.
Dacă ajungi (fără să te minţi singur) la concluzia că românii ar fi reacţionat mai bine (mie nu mi s-a întâmplat niciodată) atunci ai 66% şanse să fii persecutat pe motive de provenienţă. Apropo, nu uita să verifici că străinul cu pricina chiar îţi cunoaşte provenienţa :P.
Dacă ajungi la concluzia că românii te-ar fi tratat mai prost, atunci ai 20% şanse să fii persecutat pe motive de provenienţă dar măcar te poţi împăca la gândul că oricum nu ţi-ar fi fost mai bine.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.

* Notă: Nu încercaţi să meditaţi la cum ar reacţiona un moldovean faţă de un oltean, un muntean faţă de un ardelean, şi alte combinaţii de gen, căci pe lângă gustul amar ce vă va cuprinde brusc, concluzia surpriză va fi că străinii nu persecută nicidecum pe motive de provenienţă (ceea ce e de asemenea fals).

reflecţii după o vară franceză II

Dacă vrei să vinzi ceva de haleală în Franţa scrii pe pachet că-i „onctueux” şi succesul e probabil garantat. Toate erau onctuoase acolo! Iaurtul era onctuos. Crema de ciocolată era onctuoasă. Şi muştarul era onctuos! Şi pe copii dup-aia îi întrebi simplu, vrei să faci pipi sau onctuos?

Castraveciorii cu oţet, chiar îs cu oţet. Adică oţetul nu l-au mai diluat şi cu alte zemuri, l-au pus aşa, cum l-au găsit în sticlă. Poţi să-l foloseşti direct la frecat vesela înnegrită sau dezinfectat chiloţii vecinului direct pe sârmă. Iar muştarul de Dijon e iute de-ţi rămâne odrasla germanizată cu bucata de wurst* de Strassbourg în gât şi cu lacrimile-n ochi, când întinge în el.

Cât despre profiterol, nu vi-l recomand pe cel de la Carrefour îngheţat la cutie. Asta dacă nu vreţi să experimentaţi senzaţii tari cum ar fi o călătorie în timp brusc până în 1987, Epoca de Aur, cofetăria Amandina, Piaţa Unirii pe stânga.

Le pays du Roumois (un fel de ţinutul Hârlăului şi Cotnariului în variantă franceză) în care am fost noi are nişte pliante cu obiective, istoric, trasee de drumeţie, restaurante şi cazare cum numai la Sibiu în 2007 am mai văzut. Şi nici celelalte câteva sute de pays-uri franţuzeşti nu stau mai prejos la capitolul promovare. Iar asta se vede la încasările lor din Turism. Poate trece şi Udrea** prin zonă să arunce un ochi prin broşuri, sau măcar primarul Hârlăului.

Dacă nu te duci cu maşina în Paris poţi trage concluzia că în Franţa sunt şi şoferi normali care vor să ajungă acasă la familie cu toate oasele întregi. Plăcută descoperire.

Să te duci dimineaţa la bulangiu (sper că aşa-l cheamă pe proprietarul de la Bulangerie) şi să iei pâine proaspătă şi eclere are un farmec indescriptibil. Pentru asta merită o vizită în Franţa. Iar foietajele, şi eclerele, şi tot restul, merită şi ele o degustare regească tot cu ocazia asta, că doar nu vă duceţi până acolo doar ca să vă întreţineţi cu bulanger-ul despre ultimele poze ale nevestei lui Sarko.

Din Franţa aş vrea să mai vizitez Provence, Elsass, poate Alpii Savoiei şi Côte d'Azur. Ce mă sperie e că am atât de puţin timp la dispoziţie până la Rollstuhl (dacă-l mai prind şi pe ăla). Să facem un mic calcul. Încă vreo 40 şi ceva de ani până la pensie a 28 de zile de concediu pe an, din care scădem jumătate pentru diverse alte activităţi unele mai plăcute, altele nu (cum ar fi vizitatul ambasadei pentru orice rahat de act, că vorba aia ‚noi suntem români’) deci 14 x 40 = 520. Şi ca să-mi urmăresc recomandarea de a petrece măcar 2 săptămâni într-un loc, îmi rămân maximum 40 de locaţii pe care le-aş putea vizita oarecum pe îndelete. Şi n-am scăzut încă anii de boală sau neputinţă (ai mei, ai consoartei, ai copiilor, ai părinţilor - vor veni şi astea), anii în care nu-mi voi permite financiar, anii în care pur şi simplu o să savurez liniştea propriei grădini, ş.a.m.d. Rămân puţini, vericule, puţini de tot, iar lumea e aşa mare: Toscana, Sicilia, Sardinia, Calabria, Roma, Norvegia, Finlanda, Costa del Sol, Barcelona, Madrid, Portugalia, Irlanda, Scoţia, Brazilia, Japonia, Caraibe, Jamaica, Madagascar, Grecia şi insulele ei, U.S., Australia, China, India, Sankt Petersburg şi poate Moscova, şi cred c-am mai uitat vreo 30 de destinaţii. Ca să nu mai vorbesc de sutele de locaţii din Germania, Olanda sau Belgia, care-s aici la o azvârlitură de băţ. Puţin timp vere! Prea puţin! Trebuie să mă grăbesc cumva.

Deşi existenţa mea e intrinsec legată de Internet şi comunicaţii, găsesc că e supercool să fii „deconectat” pentru o vreme.

E drept că roaming-ul îţi mai poate arunca ceva tuşe gri pe tabloul tău "romantically disconnected", dar orşicât.

Şi uite aşa ajungi să stai cu ochii pe ceas între 8 şi 9 seara ca să prinzi meteo de la jurnalul de seară de pe TF1, dar până la urmă chiar şi asta are farmecul ei desuet. Cine naiba se mai uită azi la TV ca să vadă cum va fi vremea mâine. (Sper să nu mă audă tata, că el chiar se mai uită. E drept are scuza că n-o ajuns fibra până la el. Nu că i-ar folosi la ceva.)

Apropo de farmec desuet, în Franţa, am sesizat o aplecare deosebită spre reclamele "d’antan". Ca astea sau astea spre exemplu, pe care le găseai la orice shop de suveniruri mai răsărit şi care nu lipseau desigur din casa locuită temporar şi de noi.

Bineînţeles că n-am scăpat până nu i-am luat lui fiu-meu un turn Eiffel auriu de la unul dintre sutele de vânzători de culoare care bătucesc voios malurile Senei cu vreo 10 kile de metal la purtător. Bine măcar că nu l-o ales pe ăla din plastic cu leduri sclipicioase, care mi se pare culmea kitschului. Deşi dacă te gândeşti că aşa o fost botezat pe la începuturi simbolul Parisului, parcă nu mai e chiar aşa contrastant acela cu leduri.

La Rouen am avut la un moment dat acelaşi sentiment de străfulgerare pe care-l avea Duncan MacLeod în Nemuritorul, când am văzut vreo şapte caucazieni cu alură carpatină sprijinind zidul în piaţa mare din faţa Domului. Mai târziu mi-am confirmat presimţirea auzindu-i disputându-şi în graiul nostru strămoşesc, o problemă de marfă şi magazine (că doar nu de geometrie neeuclidiană). Şi oricât s-a străduit partea corectă politic din mine să mă convingă că erau doar bieţi oameni veniţi la muncă cinstită, n-am putut să scap de gândul că în 3 ani de muncă cinstită prin străinătăţuri eu n-am sprijinit niciodată timp de 4 ore la prânz nici un zid. Poate trebuia să mă angajez în construcţii.

Una peste alta, cred că nu-i politicos să nu dai o fugă în ţara lui Asterix şi Obelix, a Marchizului de Sade şi a lui Zinedine Zidane înainte de a da colţul. Eu unul am dat.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.

* wurst=cărnat pentru neofiţi şi restul Germaniei, Austriei şi Elveţiei

** pentru cei ca mine care au aflat mai târziu, tanti asta e ministereasa turismului actualmente în le pays du Mioriţa