joi, 29 octombrie 2009

jurnal de Paris

Cred că Parisul are mult mai mult farmec noaptea decât ziua. Căci, la fel ca în micul Paris, şi în „marele Bucureşti” micile da’ multele imperfecţiuni sunt estompate cu graţie printre fustele frumos luminate ale nopţii. Iar dacă ai şi un şofer care să dirijeze bolidul cu o doză de măiestrie şi două de inconştienţă (le-avea pe toate prin născare, francez fiind) ai chiar ocazia să admiri oraşul luminilor în toată splendoarea. Că dacă nu, singurele lumini de care o să ai parte îs stopurile pe frână de la maşina din faţă, farurile zăluzilor care încearcă cu o fervoare demnă de o reuşită mai sigură să se sinucidă(citeşte motociclişti) şi eventual flash-urile vreunui confrate latin care ţine să-ţi demonstreze că toţi de la Râm ne tragem, măcar în materie de circulaţie. Lumini de semnalizare n-am văzut.

Şi versiunea originală a Bulevardului Unirii din BucaleChamps-Élizée pentru cititorii care s-au născut mai târziu şi n-au auzit de Ceauşescu şi de Casa Poporului – arată asemănător cu aia din albume dacă stai seara relaxat la o bere la bulevard la unul din nelipsitele bistro-uri pariziene. Acum dacă berea ţi-o plăteşte altcineva s-ar putea să fii suficient de relaxat încât să observi şi luminile din jur. Oricum pentru 7,5EUR primeşti o bere de 330g, un bol de şips(aşa le zice pe limba lu’ Voltaire) şi o doză considerabilă din renumita acreală arogantă a chelnerilor francezi.



Dacă ar fi să aleg între chestiile care mă sictiresc la culme în hotelurile franceze, mi-ar fi imposibil să mă hotărăsc între fantele de aerisire de la geamuri sau modul de a face patul.

Nu ştiu dacă în restul hexagonului e la fel, dar cel puţin în Paris toate ferestrele de hotel au în partea de sus o gură de aerisire lată de vreo 20 de cm şi înaltă de vreo 3 deşte. Ei ş-apăi prin borta şeea intrî frigu’ uăi baietiii şeva di spaimî, ş-alta nu. Iar dacă ai norocul să ai geamurile „la stradă” mai auzi şi toate camioanele care descarcă dimineaţa, şoferii care claxonează noaptea la unu şi tot restul. Pe asta de obicei o astup cu bandă scotch dar de data asta am uitat să-mi iau. Asta ca să nu-mi amintesc de primul hotel unde am stat şi unde aveam şi un ventilator în baie care mergea continuu şi făcea cam ca elicopterul lui nea Nicu în pană de benzină, şi despre care mi s-a spus că e pentru propria mea securitate în caz de incendiu – probabil ca să alimenteze focul cu oxigen şi să ard repede, să nu mă chinui mult, că altă explicaţie n-am găsit. Iar aşternuturile se montează probabil din aceleaşi considerente de securitate enunţate mai sus, ca un fel de mini-carceră, adică toate marginile (mai puţin cea din dreptul pernei – că asta era culmea) se vâră cu entuziasm sub saltea, astfel încât ajungi să te bagi în pat ca o scrisoare cu burtă şi picioare într-un plic subdimensionat format din saltea şi pătură. Iar dacă ţi-e prea cald noaptea la membrele inferioare, atunci e suficient să te gândeşti că la cap ţi-e frig din cauză că temperatura din cameră e aceeaşi cu cea de afară (vezi descrierea de la gura de ventilaţie) şi-ţi trece.



Trebuie să admit că poţi găsi şi lucruri bune la vecinii gali, spre exemplu budele de la diverse companii. Care bude, sunt nişte cămăruţe cu 4 pereţi dintre care unul cu uşă în care intri, închizi, şi te scremi liniştit până când albul ochilor îţi capătă o plăcută culoare roz tulburiu. Urăsc budele româneşti de firmă/spital/facultate gen Ali McBeal (alea germane-s şi ele exact la fel), adică o şură mare cu multe WC-uri despărţite de nişte firave paravane din carton presat, unde ai ocazia să savurezi un minunat concert de pârţâieli, icneli, scremete, gemete, oftaturi, pleoscăieli, stropeli, ţârâituri, picurături şi alte sunete pentru descrierea cărora aparatul lingvistic este de departe insuficient dezvoltat. Partea peisajului pe care doar segmentul coprofil al societăţii o apreciază pe deplin e că poţi chiar să te uiţi pe sub paravane ca să vezi de unde vine mirosul pestilenţial care îţi anihilează pentru moment simţul vederii. Şi crede-mă asta îţi conferă o nouă şi nebănuită perspectivă asupra distinsului partener de discuţie cu care trebuie să închei cine ştie ce negocieri în după-amiaza respectivă. Esenţial e să nu ai ezitări când trebuie să-i strângi mâna la sfârşit, că asta dă prost la public.

Le urez managerilor, arhitecţilor, decoratorilor şi şefilor de şantier care contribuie cu aplomb la aceste monumente ale apropierii între semeni să-şi construiască toţi o gigantică budă cu cabine de sticlă cu găurele şi dispuse în cerc în care să şadă şi să se uite în ochi unii la alţii încercând să parieze dacă celălalt e constipat sau diareic.



Toate bune de pe Rhein şi Ruhr după ore întregi de aşteptare pe sedeje.

marți, 13 octombrie 2009

cu România de mână prin Germania

Ehei dragii moşului, atâta vizibilitate în presa germană ca în ultima lună n-o mai avut România de când s-o mutat Nokia într-însa.

Să începem cu alea amuzante.
Bădica Rüttgers (guvernatorul pe moşia NRW-ului) a ratat o ocazie extraordinară să tacă. Şi o ratat-o cu atâta graţie încât ecourile* mai reverberează încă prin presă şi bloguri după 1 lună jumătate de la eveniment.
Acum nu ştiu exact (de fapt ştiu dar ma sperie) cum se vede dinăuntrul Germaniei personajul. Dar venind dinafară, mie mi-e clar că e o combinaţie nefericită între Iliescu şi Văcăroiu, cu blazon şi finisare germane, se înţelege. Adică un dinozaur care ar fi trebuit să dispară de pe scena politică din vremuri imemoriale, şi care mai există încă acolo pentru că o bună parte dintre alegători sunt ori pensionari care vor schimbare dar să rămână totul la fel, ori oameni care nu pricep foarte bine că genul ăsta de individ care nu-i în stare(din aroganţă sau prostie) nici măcar să-şi controleze eficient discursul e o nulitate absolută după toate regulile politicii.
Acum faptul că a reuşit într-un singur discurs de 10 fraze să-i jignească şi pe români şi pe chinezi e totuşi o performanţă diplomatică demnă de cartea recordurilor, aş zice.


A doua ştire care ar trebui să ne facă măcar un piculeţ mândri e că Herta Müller a luat premiul Nobel pentru literatură. Nu ştiu cât de mult s-a comentat in .ro asta, dar aici chestia asta ne-a făcut mai multă reclamă decât 20 de participări mai mult sau mai puţin palide la Târgul de Carte de la Frankfurt sau vreo 2 camioane de bani tocate de ministerul turismului pentru cine ştie ce program de promovare a imaginii(care imagine) României în lume.


Iar a treia ştire care ne situează cu un nas de cal în faţa Germaniei de data asta (e drept că bulgarii au fost primii) e cea despre "legea ascultării telefoanelor" aşa cum am văzut că a poreclit-o mass-media neaoşă. Şi mai precis ştirea că legea cu pricina e neconstituţională. No shit, Sherlock ! Ca să citez un clasic în viaţă. Nemţii se chinuie de vreo 2 ani să evalueze dacă e sau nu constituţională. O bilă albă pentru judecătorii români la materia "Introducere în drepturile omului".
Şi asta o făcut înconjurul şi deliciul presei (cel puţin a celei care are vreo legătură cu IT-ul) sau al blog-urilor pe plaiurile teutone. Vă daţi seama că ironiile pe marginea comparaţiei .de-.ro n-au fost tot timpul la fel de finuţe ca ale mele de mai sus.
Una chiar merită citată: "Oau, cool! Acum am două ţări pe lista destinaţiilor unde se poate emigra!". Sic!


Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.

* Ecoul e scris parţial în dialectul berlinez (deşi uşor de înţeles şi de către ceilalţi muritori) şi musteşte de umor german(încă nu mă hotărăsc dacă e bun sau rău): "Scriitoarea berlineză se trage din România. Asta cred că-l interesează garantat pe guvernatorul din NRW, Jürgen Rüttgers. Ăla iubeşte nespus românii ! Acu' nu chiar pe toţi, dar o purtătoare de Premiu Nobel e oricând binevenită" :P