Atmosferă de Crăciun

În sfârşit am intrat şi eu în atmosferă de Crăciun.

Mi-am luat hârtie igienică cu reni şi brazi, mi-am pus pe telefon un joc cu Moş Crăciun care aruncă darurile prin hornuri la copiii cuminţi - ăsta mi s-o părut mai antrenat ca joc de îndemânare şi viteză spre deosebire de celălalt unde Moş Crăciun îşi făcea pe horn nevoile la copiii obraznici care era mai mult de diaree şi viteză - muncesc cât 5 elfi la un loc în ziua de dinainte de ajun, şi de trei săptămâni zgrepţăn parbrizul cu elan în fiecare dimineaţă de parcă locuiesc în Laponia şi nu în Ruhrgebiet !!! 
Dacă nici asta nu se mai cheamă Advent, înseamnă că n-am înţeles eu nimic din Crăciunul ăsta !

Şi vreau să urez şi pe această cale un călduros I Hate Winter and A Happy New Year la toată lumea.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.

de prin şcoală

Un libanez, un indian, un turc şi un român la ora prânzului stau în jurul unei mese undeva în Ruhrgebiet şi beau cafea. Ăsta ar putea fi începutul unui banc dacă n-ar fi o scenă reală, petrecută acum câteva zile la şcoala din cartier, unde toţi aşteptam ca odraslele, viitori şcoleri de frunte ai ţării la anul, să iasă de la testul de limbă cu computerul.
Acuma e clar până şi pentru politicienii germani, vechi fii de nazişti cu acte în regulă, că ţara are o problemă cu generaţiile tinere care cresc aici şi cunosc la 20 de ani mai multă străineză decât germană. Dar poate totuşi exagerează cu testele. Ăsta-i al 3-lea test de limbă dintr-o lungă serie care ne aşteaptă cu braţele deschise să ne testeze până anul viitor în vară.
Oare încearcă să-i înveţe pe bieţii copii germana din teste, cum se învăţau testele grilă la medicină la admitere într-o vreme ?
Deşi cred că după ce te-ai fript cu ciorbă, sufli şi-n iaurt, de frică să nu te frigi din nou la limbă.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.

P.S: Odrasla o trecut testul bine-mersi, aşa cum era de aşteptat. La limba lu' mă-sa ar avea probleme cu un asemenea test probabil.

de ziua ta...

Mă gândeam că România e ca o mamă ușor alcoolică, bârfitoare și șleampătă, dar care totuși face tot ce poate ea în felul ei ca să te crească și să-ți dea o bucată de pâine în mână. Și că probabil, ar trebui uneori să uităm micile mizerii zilnice pe care ni le-o făcut ani de-a rândul și să apreciem ansamblul.

Așa că La Mulți Ani de ziua ta mămico. Sper să fii fericită în colțul tău de Europă.

Toate bune de pe Rhein și Ruhr.

Cugetãri...

... de-ale mele sau mai ales de-ale altora.

Oricine face copii cu gândul cã asta-l va face fericit, va fi cu siguranţã fericit. Numai cã nu în modul şi la momentul la care-şi închipuie el.

Diferenţa dintre STASI şi actualele servicii secrete e cã bãieţii ãia de mai demult chiar trebuiau sa munceascã pânã construiau tot arborele tãu de relaţii. Ãştia de azi îl iau de-a gata desenat de tine cu acurateţe pe Facebook.

Biserica şi regimul comunist sunt conceptual incredibil de asemãnãtoare. Ambele pleacã de la o idee nobilã, umanã şi frumoasã prin excelenţã (vezi scrierile lui Marcu şi Ioan şi ale lui Marx şi Engels). Şi ambele genereazã exact opusul ideii de bază la faza de implementare.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.

P.S. Un titlu de post mai pompos decât ăsta nu cred ca mai găsesc eu prea curând.

japonezii nu stiu să strângă mâna...

...nemţoaicele în schimb da.

Prima dată când am auzit baliverna asta am tratat-o ca atare. Ce dracu poa să fie aşa de greu să dai mâna! Întinzi, strângi, scuturi, dai drumul. Până şi fiu-meu reuşeşte asta.
Asta până când am dat de-a binelea mâna cu un japonez. Cum să vă spun... e ca şi cum aş încerca să fac eu o plecăciune japoneză în faţa împăratului. O să am graţia unui elefant în tutu paraşutat din greşeală în rolul principal din Lacul Lebedelor. Cam aşa şi cu japonezii şi datul mâinii. Ori e prea moale, ori prea crispată, ori e prea flască, ori prea timid scuturată - încă mă mai refer la mână - ori toate astea la un loc combinate cu o sincronizare defectuoasă şi o umezeală endemică a palmei. Şi toate astea în ciuda eforturilor vădite pe care le fac bieţii oameni.
Ajung la vorba lu tata: ”Ficior! Nici să mănânci nu-i uşor că tre să duci lingura plină la gură!” - chestie care într-adevăr la anumite vârste (0-3, 90-93) poate fi o adevărată provocare.

În schimb nemţoaicele, mânca-le-ar tata, n-au probleme. Dau o mână... Ştiu o groază de japonezi care şi-ar da un an din viaţă să poată să o scuture aşa! Una din educatoarele lui fiu-meu mă surprinde de fiecare dată prin vigoarea demnă de o urmaşă a lui Bismarck, Friedrich Wilhelm I, Karl der Große şi tot neamul lor.
Eu, venit dintr-o cultură latină, unde femeile nu s-au desprins foarte demult, sau nu s-au desprins deloc, de obiceiul sărutatului mâinii, am de regulă expectanţe mai diafane de la o strângere de mână venită din partea unei doamne. Adică în genere mi se întâmplă să regăsesc o notă de feminitate (a nu se confunda cu fleoşcăiala asiatică) în gestul lor, şi nu fărmarea de oase aplicată pe post de strângere de mână(citeşte menghină) de vecinu Gheo, încărcător-descărcător de navete la angro, bucuros că mă vede şi poa să-mi ceară bani cu împrumut.

Deh, fericirea ca şi multe alte lucruri e o chestiune de expectanţe. Trebuie doar să mi le mai ajustez niţel. În sus de data asta. Sau e de fapt în jos?...

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr

Sunt românofob dar mă tratez

Când am plecat din ţară cu ceva ani în urmă, îmi amintesc bine, naşii mei mi-au dat în bagaj, înafară de o sticlă de ţuică şi ajutor la împachetat, următoarea povaţă: “Finule, acolo pe meleaguri străine şi potrivnice, când ţi-o fi mai greu şi dorul de ţară mai mare, de un singur lucru să ştii să te fereşti, şi anume de români!”, “Păi care români naşule că doară eu mă duc în Germania nu în Bucureşti.”, “Las' c-o să vezi tu care. Tu atâta să ţii minte să te fereşti!”
Asta îmi aduce aminte acuma de o altă povaţă plină de înţelepciune de la instructorul meu de la şcoala de şoferi: “Fiule, camioanele şi tramvaiele au întotdeauna prioritate!”, “Chiar dacă vin din dreapta?”, “Întotdeauna!”, “Bine da' în carte scrie...”, “Bă, lasă cartea! Întotdeauna!”
De justeţea celei de-a doua reguli nu-i deloc greu să te convingi. Ajunge să faci mai mult de 100km la volan. Şi, apropo, se aplică în toată Europa. De exemplu în varianta germană pe autostradă un TIR care semnalizează că schimbă banda are întotdeauna prioritate. Şi credeţi-mă că-i mai sănătos să treci pe roşu prin faţa poliţistului scoţând în acelaşi timp mâna pe geam cu degetul ridicat decât s-o nesocoteşti pe asta.
De justeţea primei reguli o trebuit să mă conving pe propria-mi piele.

În vest sunt două tipuri de români. Unii pe care ai vrea să-i întâlneşti dar nu reuşeşti, şi alţii pe care n-ai vrea să-i întâlneşti dar nu reuşeşti.

Prima mea întâlnire cu un vajnic posesor de buletin de identitate o fost chiar în faţa primăriei unde şedeam la o palavră cu consoarta în maşină în timp ce fiu-meu dormea în spate. Moment în care se apropie de geam spre a cerşi o cetăţeană cu un bebeluş în braţe şi cu o hârtie scrisă în germană care descria necazurile dumisale, multe şi grele la număr. Iar eu ca să mă scot elegant, îi răspund în româneşte să mă lase în pace că nu vorbesc germană. “Haules, frateee, dă şhi tu un gologan la mandea barosanule!” îmi răspunde balabusta într-o română impecabilă. Eu şi ideile mele geniale să vorbesc româneşte!

Unul din momentele de subtil suspans în contact cu limba română în general şi românii în particular mi-l amintesc din metrou de la Roma, unde într-o îngrămădeală demnă de autobuzul 9, meseriaşul lipit de mine în partea din faţă îl întreabă, în româneşte desigur, pe un alt meseriaş împreună cu care tocmai făcea sandviş o tipă: ”Auzi bă, o fac pe asta acuma, sau aşteptăm până la prima?”.

Un alt moment în care îţi doreşti să uiţi subit limba română, sau măcar să nu-şi dea seama nimeni că o ştii, e când treci pe strada mare şi vezi doi indivizi ieşind dintr-un magazin şi unul îi spune celuilalt: “Vezi bă fraiere! Ţi-am spus că dac-aveam geaca groasă puteam să ciordim mai multe!”

Bine, dacă într-adevăr suferi, locurile cele mai indicate pentru a strânge legăturile umane cu patria mumă sunt fără doar şi poate aeroportul şi biserica.
La aeroport o aşteptam pe nevastă-mea într-o tăcere de aur urmărind cu încântare antropologică fauna care se perinda ţanţoşă prin zonă şi zbiera cu eleganţă în telefoanele dă fiţe mesaje subtile către mai puţin norocoşii rămaşi acasă. Când se trezeşte să mă sune un prieten din .ro să-mi transmită că tocmai o împachetase pe doamna la avion. Şi cum nu puteam să-i răspund în germană ca să nu cresc brusc cantitatea de înjurături din sistemul telefonic românesc, i-am răspuns în singura limbă pe care o ştiam amândoi mai bine (nu, nu în engleză!). Atâta i-o trebuit lu' meseriaşu' de lângă mine ca să dezlege frâiele întrebărilor nedorite. “Da de unde eşti? - De p'n zonă. - Da de unde exact? - Din Ruhrgebiet. - Da din ce oraş? - D'acolo. - Şi ce faci aici? - Bine. - Aştepţi pe cineva? - (Nu, doar îmi place să fac conversaţie) Nevasta. - Şi vii sâmbătă la concert? - Nu. - Cum nu vii la Costi Ioniţă, la Düsseldorf!? - Tre să mă duc neapărat la budă. (Dă Doamne să nu vină după mine!)” Nu-i aşa că am ocolit elegant răspunsul?

Da, vorbesc româneşte! Dar asta nu înseamnă că vreau să mi se vorbească oriunde aş fi! Mai vorbesc şi alte limbi, şi popoarele respective au decenţa să nu mi se adreseze oriunde m-aş afla şi oricând m-ar auzi. Iar dacă totuşi o fac, au decenţa să nu îmi pună întrebări pe care nici tata nu mi le-ar pune! Asta probabil se trage de la faptul că celelalte limbi pe care le vorbesc nu-s din Balcani.

La biserica ortodoxă e mişto că acolo vin veteranii. D-ăia fugiţi pe vremea securităţii. Care bineînţeles îţi scuipă seminţe în cap, şi-ţi spun cu nedisimulată condescendenţă: “Ştiu cum e să fii aicea la început, fără să vorbeşti limba şi fără o leţcaie în buzunar! Da' o să treceţi voi şi peste asta!” Aşa că te duci şi tu liniştit mai departe că doar n-o să dai teste de limbă în faţa prostului acuma. Bine bă că-i mă-ta nemţoaică bogată!

Dacă apreciez ceva în Germania e răceala lor proverbială. Cel puţin cea din relaţiile profesionale. Dacă te duci la doctor eşti Herr Popescu şi rămâi Herr Popescu indiferent de unde vii şi ce eşti. Şi între voi e o distanţă ca de la prim-ministru rus la ministru de externe american. Şi e foarte bine aşa!

Dar bineînţeles orice novice ca mine trebuie să înveţe mersul lucrurilor în viaţă din propriile greşeli, că doar n-o s-asculte sfaturile lu' naşu. Şi se duce plăvanul la doctori români, că deh, vorbim aceeaşi limbă. Proastă idee!
Pe lângă familiarismele de prost gust, bătutele cordiale pe umăr, trasul neinvitat de şireturi, întrebările despre salariu, nepoţi şi toate cele detalii intime, o să mai ai de suportat că:
- pediatrul îi dă lui fiu-tu antibiotic preventiv!
- dentistul încearcă să-ţi schimbe cu forţa o lucrare din gură sub pretextul că “am făcut atâtea lucrări la nespălaţii ăştia de nemţi şi să nu facem la un român de-al nostru”
- pediatrul spală pe jos cu asistentele şi cu tine în aceeaşi sesiune
- ginecologul se poartă cu tine aşa cum se poartă orice ginecolog de căcat din .ro
- dentistul o pune cu nesimţire pe nevastă-ta gravidă în luna a 6-a să-i facă şi lui un cozonac de paşte şi să i-l aducă acasă! (şi nevasta buşbee consimte!)
- ginecologul te pune să plăteşti pentru tratamente neaplicate
- dentistul îţi face un tratament invaziv contra paradontozei pe motiv că să fie acolo, că doar casa plăteşte deşi nici tu nici familia mă-tii n-au avut vreodată probleme cu aşa ceva
- ginecologul îi spune nevestii gravide să mai vină la control peste 3 zile deşi în maxim 48 de ore urmează să se infecteze şi ea şi copilul

O adevărată mină de aur doctorii români în Germania. Fereşte-te de ei ca de ciumă.
Eu după experienţele de mai sus m-am reorientat către “nespălaţii de nemţi”, iranieni, ruşi, turci, polonezi sau ce-or mai fi ei, numai româneşte să nu vorbească - aici mint cu neruşinare, doctorul de familie vorbeşte româneşte, dar e de fapt o săsoaică, şi are scuza că vorbeşte cu un puternic accent încrucişare terifiantă între lentoarea ardelenească şi temeinicia săsească.

Ştiu, sunt o groază de români normali în vest. Studenţi, economişti, profesori, babysitteri, ingineri, doctori, asistente, şoferi, mecanici, etc. Oameni cu bun simţ, oameni faini, cu care probabil ţi-ar face plăcere să schimbi o vorbă în româneşte uneori. Ăştia-s ăia la care nu reuşeşti să ajungi. Pentru că pur şi simplu nu ies în evidenţă din mulţime, pentru că au altceva mai bun de făcut decât să te agaseze pe tine cu întrebări idioate.

Aşa că am ajuns la atitudinea ,perfect detestabilă privind dinafară, de a ocoli românii (de nu mi-ar fi spus naşii). Cel puţin pe cei care ies în evidenţă. Dacă se întâmplă să cunosc vreun om fain (şi slavă Domnului, am cunoscut vreo câţiva) atunci e de bine, şi uneori rămânem şi prieteni. Dacă nu atunci cu siguranţă n-o să mă agit să cunosc vreunul, şi nici n-o să port tricoul cu Monitorul Oficial pe care l-am primit de la standul de carte al României la Frankfurt, împreună cu alte câteva cărţi în limba mamii vândute cu emfază la preţuri de speculă neruşinată – că deh tre' să ne promovăm cultura în lume, doar n-o să le vindem pe 2€ ca fraerii de la celelalte standuri şi ţări.

Şi dacă aveţi de gând să începeţi o controversă cu mine pe tema asta, nu uitaţi că atunci când am plecat din .ro n-am făcut-o din cauză că mă entuziasmau peste poate românii. Nu văd de ce ar începe acum subit să-mi placă. Mare lucru nu s-o schimbat la nici una din părţi.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.

TODO: De adăugat statistica consumului de săpun şi cosmetice pe cap de locuitor pătrat în .de şi .ro la paragraful cu nemţii nespălaţi

Indispensabili

De curând am dat peste o vorbă a unui mic gânditor german – un tip oarecare care dădea interviu la un ziar: ”Cimitirul e plin de oameni indispensabili”
Se referea la d-ăştia de prin firme care au senzaţia ca-s absolut indispensabili, şi că fără ei, n-ar mai merge proiectul, departamentul, firma, economia naţională, cea mondială şi implicit planeta şi umanitatea.
Că asta-i adevărat mai mult de-o grămadă, se vede foarte uşor, atunci când muriţi. Sau în fine puteţi încerca şi varianta mai puţin brutală, a statului în spital o vreme, dar alegeţi-vă cu grijă spitalul că am auzit că în .ro se poate muri de la sportul ăsta.
Există şi varianta demisiei, dar bineînţeles asta nu poate fi luată în calcul, că doar sunteţi indispensabili, nu?

Apropo, ştie careva de ce le zice la izmene şi indispensabili? Cel puţin prin partea aia de Românie din care mă trag eu. E drept că pe acolo -20ºC iarna nu-i neapărat o chestie nemaivăzută, dar de aici şi până la a le zice indispensabili şi vara mi se pare că e cale lungă.
Nemţii le zic “Unterhose” adică “sub-pantaloni” - culmea pragmatismului, nu? Dar asta numa la izmene nu şi la fraierii truditori pe plantaţia de indispensabili.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.

Jurnal de român într-un spital german

Am ajuns la 2 noaptea vineri, cu maşina, aici, singurel. Că mi-era teamă să nu fie şoferul de la salvare beat, şi să mă răstoarne în şanţ, cum s-o întâmplat anţărţ cu Maricica lu' Tolea la noi în sat.

Portarul e treaz. Şi nici măcar nu duhneşte discret a vodcă. Ăsta-i semn bun, are cine s-o scoale pe doamna asistentă. Poate dacă am noroc îmi face şi o injecţie să mă mai lase pârdalnicele iestea de dureri.

Hopa că vine un doctor. Un negru. Săracu, cred că şi-or bătut joc asistentele de el şi nu i-or spus că doctorii la ora asta dorm. Şi nu se scoală decât la cazuri urgente. Asta înseamnă: pacient >2bucăţi (gravidele nu se pune), necesar reasamblare. Condiţii suplimentare, aparţinător cu şpagă grasă prezent la spital.

Au trecut numai 10 minute şi am deja o ecografie, o radiografie şi un diagnostic. Negrul caută după o perfuzie. Culmea o şi găseşte. Şi pe deasupra reuşeşte să găsească vena din prima (=4 găuri mai puţin decât de obicei) şi fără să-şi umple de sânge halatul, patul şi blugii mei noi. Ăsta cred că nu şi-o luat diploma la Iaşi pe 100€.

Nu ştiu cât e şpaga pentru asistente aici. Oare merge cu bancnote de 5 şi de 10. Sper să nu trebuiască de 20 sau 50 că mă calicesc ăştia.

Colegul meu de cameră e ceva sârb. Noroc că una din asistente vorbeşte aceeaşi limbă cu el. Că în rest are cam aceleaşi competenţe lingvistice în germană ca fiică-mea. E drept că micuţa are un vocabular ceva mai dezvoltat dar la gramatică îs ambii la acelaşi nivel.

Tre să vorbesc cu şeful meu poate ştie pe cineva, care ştie pe cineva, care îl cunoaşte pe şeful de secţie de aici.

Da' mă întreb oare cât se dă pe-aci. Că ăştia cu câteva sute sigur nu se satură. Garantat sare-ntr-o mie tariful*. Da oare cum să-i dau? În plic? Sau poate direct în buzunar în două de 500. Da' oare să-i dau înainte sau după? Grea problemă.

Portarul e polonez, doctorul african, asistenta turcoaică şi pacientul român. Numai tehnica pare germană.

Trebuie să vorbesc cu nevastă-mea să-mi aducă mâncare, bandaje, perfuzii, cearceafuri curate, schimburi, apă, ceai, dezinfectant, pastile şi ce-or mai zice doctorii.

Cearceaful n-are găuri şi pete mari de pişat. Trebuie că le-o adus inventar nou de curând.
Mă întreb touşi cu ce dracu scot rugina de pe pat şi dulăpior.

Ciudat, asistentele se poartă civilizat cu mine deşi nu le-am dat nimic. Una mi-o luat chiar şi tensiunea fără bani. Dar nu cred eu că mai vine şi mâine. Problema e că nu ştiu cât şi cum să dau. Şi nici pe sârb nu-l pot întreba. La mine în ţară ştiam exact cât şi cum. Eh, aşa e când eşti emigrant ratat şi nu te ştii cum e obiceiul pe aicea.

Trebuie neapărat să sun la ceva colegi să întreb cum şi cât se dă. Asistenta mi-o adus prosoape, săpun şi o periuţă de dinţi cu pastă deja pe ea. Şi prosoapele n-au găuri, pete de rugină, sânge, bale sau rahat. Ba chiar mi-o spus că pot să fac şi duş. Unde naiba s-o mai pomenit să faci duş în spital! Ce dracu vrei să iau toate bolile transmisibile prin aer, apă şi contact ulterior.

Am uitat să spun că stau într-o rezervă de 2 cu lavoar propriu. Cred că li s-o terminat locurile la saloane şi m-or băgat din lipsă de spaţiu aici la rezervele de baştani. Să vedem când mă mută. Sper să fie înainte de tratament ca să pot să-mi mut aşternutul singur, şi nu după operaţie ca la nevastă-mea, că altfel dorm pe aşternutul cine ştie cărui TBCist.

Ciudat caut de 2 zile şi încă n-am găsit saloanele de 8 sau 12. Peste tot numai rezerve. Nemţii ăştia nu ştiu nimic despre împărţirea eficientă a spaţiului. Sau poate e de fapt pentru optimizarea eficienţei şpăgii. Să ştii c-aşa-i. Al dreacu nemţii, ne-au mai dat o lecţie!

WC-ul e comun. Pe hol. Asta e, o să mă abţin vreo câteva zile că n-o fi foc. S-o ţinut ea fiică-mea de 2 ani pe tren 6h**. N-oi reuşi eu 3-4 zile!
Au trecut 2 zile. Mă trece de nu vă pot spune. Trebuie să mă duc cu orice preţ.
N-am reuşit să găsesc WC-ul din prima după miros. Interesant. Te pomeneşti că tre să mă uit la plăcuţele de pe uşi. Să fiu atent să nu mă cac în vreo debara ceva.
Prima surpriză plăcută. Au săpun la WC. A doua, au şi becuri! Poate am nimerit în WC la doctori?
Doctori, nedoctori, eu mă cac că nu mai rezist.
Tocmai când reflectam dacă să o fac din picioare, agăţat cu mâinile de marginile de la cabine sau pe ciuci cocoţat cu picioarele pe bazin, observ că au şi colace! Şi că sunt şi curate!
Ce de bani au nemţii ăştia dacă-şi permit să schimbe aşa des colacele furate! Dar cum dracu fac să le ţină curate?!

Mi-au adus de mâncare de dimineaţă. Pâine proaspătă, salam, dulceaţă, unt şi cafea. Precis mi-au adus tava vreunui doctor din greşeală. Să fie sănătoşi, eu mănânc fuguţa, fuguţa, până nu-şi dau seama de confuzie.

De două zile n-o ţipat nici un doctor la asistente (cel puţin nu de faţă cu mine). Şi nici la mine nici unul! Ce-o fi luând ăştia de dimineaţă de-s aşa calmi? Cre'că jointuri că Olanda-i coleşica. Chiar n-o auzit nimeni de impunerea respectului şi simţul ierarhiei. Aici mai au de învăţat băieţii. Le-am putea face un transfer rapid de know-how.

Mi-au făcut şi radiografie cu substanţă de contrast de la ei, deşi eu am venit cu aia cumpărată de nevastă-mea la mine. Şi asta fără să le dau dreptul! Încep să nu mai înţeleg nimic.

Între timp m-am făcut şi eu mai nesimţit. Nu le-am băgat nimic în buzunar. Şi culmea e că-şi fac treaba impecabil fără să comenteze. Le-o fi dat nevastă-mea ceva, cred. Ea se ştie mai bine cu d-astea. Cred că o decartat oleacă până acum. Dar ce mai contează, sănătate să fie!
Sper să nu-mi pună ceva în perfuzie că nu le-am dat dreptul.

Asistentele se chinuie să mă convingă că nu trebuie să merg cu perfuzia în mână până la cabinetul lor ca să mi-o scoată, şi că pot să apăs butonul ăla roşu şi vin ele la pat. La pat! Eu credeam că ăla-i pentru pompieri. Că la noi la spital nu este nici măcar pentru lumină buton. O legat Dorel firele pe direct.

Azi am discutat cu şeful de secţie! Mi-o spus şi de tratament. Oare cât i-o fi dat nevastă-mea? Oricum e un meseriaş tipul. Culmea e că discută cu toţi pacienţii! Păi când mai are timp*** de cabinetul privat? Să mor eu dacă ăştia ştiu să facă bani! Neşte fraeri, cum ar spune o veche cunoştinţă.
În altă ordine de idei mai bine să nu mor.

Ba cred că o să mor! Tocmai am aflat că aparţinătorii(de fapt oricine) pot să intre în spital oricând vrea muşchii lor de dimineaţa până seara târziu! Şi portarul nu te-ntreabă nimic! Cu papucii de afară! În secţii! În rezerve!!! O să murim cu toţii!!! Vă daţi seama câţi stafilococi şi alţi balauri aduc ăştia de-afară înăuntru?! Sper să supravieţuim!
Şi stai să vezi dacă vine vreo inspecţie, că se închide spitalul de tot de la lipsa asta crasă de higienă.

Azi o venit la noi în rezervă bucătăreasa (modelu' standard 160/160/160 – înălţime/ circumferinţă/ greutate) cu un PDA şi o întrebat de mine. I-am spus că-s plecat de ieri dimineaţă. S-o uitat un pic câş la PDA şi o plecat. Las' că nu mă face pe mine nemţoaicele. Ştie mandea cum să răspunde la d-astea. Asta de ultima dată când am stat în spital la noi şi m-am trezit să întreb unde-s cartofii şi carnea din borşul cu carne. Aşa că o venit bucătăreasa şefă personal să-mi dea borşu'.

Colegul de cameră se tot chinuie să mă convingă că bucătăreasa vroia doar să mă întrebe ce meniu doresc mâine la prânz. Da' eu tot nu-l cred. Tre' să fie înţeles cu ea probabil. Îi mai dă şi lui o felie de pâine nu aşa veche sau vreun ceai. Îndulcit.

După 3 zile am reuşit să găsesc o asistentă nemţoaică. Marea majoritate a celorlalte îs venite de undeva de prin blocul estic, dacă nu-s turcoaice adică pardon, cetăţeni germani. Nu ştiu exact cum le-au spălat creierul dar par să se poarte cu totul altfel decât acasă. Probabil de la doctorii africani şi anesteziştii ruşi se trage. Sau poate din cauză că şeful clinicii e neamţ. Cine ştie.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.


*Şi cum orice pădure are şi uscături. Tocmai l-au condamnat de curând pe un mare chirurg de la Essen pentru şpagă – 3 ani cu suspendare şi ceva despăgubiri. Sistemul de dat era pe faţă printr-o donaţie la una din fundaţiile lui. Acuma eu cred că judecătorii l-au condamnat de fapt pentru lăcomie sau din invidie, căci ăsta ridica la vreo 1 milion pe an în mod legal, fără donaţiile “spontane”.

**După care n-o mai rezistat şi i-o dat drumul plângând. Cred şi eu. Ia încercaţi şi voi să vă căcaţi din mersul trenului, suspendaţi în aer la o înălţime de 1,5m, învăluit de arome pestilenţiale, deasupra unei camere în care toţi îşi fac nevoile din uşă cu boltă. Vă vine?

***Din mărturia unui tânăr doctor român într-un spital din Ruhrgebiet: E drept că salariul mi se ridică la un număr frumuşel de mii de euro, dar muncesc de-mi sar capacele pentru ei. În Cluj după câţiva ani de rezidenţiat şi încă vreo câţiva de răcănie pe lângă vreun grangure, ajungeam tot la banii ăştia, dar cu muuult mai puţin efort. Şi conştiinţă rămasă.

P.S. Pentru toţi cei care au o altă experienţă cu sistemul sanitar românesc, ferice de voi. Eu cele de mai sus le-am experimentat cu avânt pioneresc. Direct sau indirect. Ştiu că există şi medici români(sau asistente) care ar face cinste oricărui spital din lume. Din păcate eu am cunoscut doar vreo câţiva din ăştia, şi nu în spital, ci de cele mai multe ori la o bere înainte de a emigra. Ei sau eu.

4 ani

Există un mit care spune că atunci când emigrezi treci prin vreo câteva stări în raport cu ţara gazdă. Iniţial o stare de totală încântare, la descoperirea noului, care se degradează mai repede sau mai încetul într-o stare complet opusă pe măsură ce noul emigrant se familiarizează cu belelele cu care vine inevitabil la pachet lumea nouă. După asta, dacă vulpea n-a părăsit deja strugurii cei acri, admiraţia şi dezgustul se stabilizează într-o viziune mult mai echilibrată şi apropiată de corectitudine asupra ţării adoptive.
Lăsând-o mai moale cu sociologia ieftină, de cărciumă de cartier, aş putea să vorbesc aici pe pagini întregi despre cealaltă Germanie, care nu corespunde câtuşi de puţin imaginii admirativ-idealizante şi plină de prejudecăţi pozitive pe care o au/aveau mulţi dintre noi şi pe care Germania însăşi o cultivă cu grijă pe alocuri. Aş putea să vorbesc despre politicieni incompetenţi sau răuvoitori, despre politici proaste sau eşuate cu zgomot, despre lobbişti mârşavi şi manageri fără scrupule, despre funcţionari plictisiţi sau despre Arbeitsamt (citeşte oficiul pentru descurajarea forţelor de muncă), despre doctori mercantili, şi sisteme de educaţie care nu mai evoluează de sute de ani, despre societăţi pedofile protejate de stat (citeşte biserici) şi preoţi mai iubitori de arginţi decât vameşul biblic (sau cei români, ca referinţă mai actuală), despre tradiţii şi concepţii care funcţionează ireproşabil ca o piedică în calea evoluţiei societăţii, despre elitism şi nazism, despre stratificarea socială voită, despre sărăcie, ignoranţă şi intoleranţă. Dar n-am să vorbesc despre nimic din toate astea. Sau nu acum. Sunt pur şi simplu toate faţete ale Germaniei, şi faptul că se regăsesc la fel sau în alte forme peste tot în lume, nici măcar nu reprezintă o scuză rezonabilă.
Ştiu doar că întorcându-mă cu avionul de prin bătrâna Europă, deasupra Düsseldorfului, văd furnalele Ruhrgebiet-ului scăldate în soarele blând al după-amiezii şi mă cuprinde un sentiment uşor anormal pentru un emigrant dar poate cu atât mai plăcut. Sentimentul inconfundabil că mă întorc acasă.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.

Federalism

Multă vreme n-am înţeles exact ce e cu federalismul in Germania. Adică de ce e împărţită în 16 landuri şi mai ales la ce foloseşte asta. Sau măcar care-s diferenţele între ele. Şi cu atât mai mult nu-mi era clar de ce sunt nemţii aşa de ataşaţi de idee.

Bine, am văzut că dacă de exemplu mă duc în Bayern încep subit să nu mai înţeleg limba germană, decât dacă băştinaşii au bunăvoinţa să comute pe "germana de la televizor" ca să priceapă şi românul din mine cât costă berea proaspăt comandată. Ocazie cu care m-am hotărât că eu din NRW nu mă mut că nu vreau să reînvăţ limba germană. Dar totuşi îmi scăpau diferenţele semnificative.

De vreo câteva zile m-am edificat pe deplin cu ocazia unui eveniment oarecum fericit. Noul nostru ministru de justiţie din NRW a mărit gramajul în ceea ce priveşte cantitatea de droguri pentru consum propriu pe care o poate transporta orice mândru locuitor dintre cei 18 milioane ai landului. De exemplu la marihuana de la 6 la 10 grame, iar la cocaină de la 0,0 la 0,5 grame. Chestiune care bineînţeles e valabilă numai în NRW.

Exemplificare.
Vii în fapt de seară, de la vecinii Olandezi mult mai relaxaţi în privinţa asta, cu vreo 15 jointuri, adică vreo 7-8 grame în buzunar, ca să ai şi tu pe-aci-ncolo până săptămâna aialaltă.
Dacă treci graniţa pe la Venlo (de altfel orăşelul olandez de peste graniţă cel mai frecventat de tinerii NRWeni) şi te opreşte un domn cu maşină cu girofar, îi dai bună seara şi poţi pleca mai departe acasă să-ţi savurezi cumpărăturile în linişte (după controlul de rutină desigur) .
Dacă în schimb te pune dracu' să vii cu aceleaşi grame pe la Oldenzaal în Niedersachsen (ăsta-i alt land), ai face bine să ţii numărul unui avocat bun pe speed-dial, că poţi să ai parte de nişte sesiuni de dat cu subsemnatul în faţa justiţiei germane, de toată frumuseţea.

Na, dacă nici astea nu mai sunt diferenţe care să merite să susţii federalismul, atunci nu mai înţeleg eu nimic din lumea asta.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.

dicţionare

Când am venit aici, cu ceva vreme în urmă, foloseam de vreo 500 de ori pe zi dicţionarul ca să traduc din engleză în germană orice, de la scândură şi cuie până la prezervative şi doage.

N-am găsit niciodată un dicţionar electronic român-german suficient de bun, aşa că traduceam în cel mai rău caz din română în engleză şi apoi în germană.

Singurul lucru care mă îngrijorează e că, după 4 ani, am ajuns să folosesc dicţionarul în celălalt sens. Îmi vin în cap mai întâi cuvintele în germană, de ex. Stromausfall ceea ce-i cam confuzează pe colegii mei polonezi.

Bine măcar că dict.cc-ul îşi face cu brio datoria în ambele sensuri.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.

Loc de casă

Nu ştiu cât mai e metrul pătrat de teren la munte prin .ro, dar dacă vă bate gândul să vă trageţi mai spre vest, vă pot ajuta cu preţurile. Spre exemplu în Densborn, la şosea asfaltată, cu toate utilităţile pe el, e 38EUR/mp.

Acum n-o fi dorf-ul cu pricina chiar buricul Frankfurtului da' totuşi are magazine, grădiniţă, gară, farmacie, club sportiv şi de muzică*, autostrada în 15km, părtie de ski oleacă mai încolo şi străzi ca-n palmă. Îi drept că e cam depărtişor de orice oraş mai de vază, dar măcar ai o privelişte cum în România numai în zonele montane încă neinvadate de ciumeţii cu bani mai găseşti - deci nu ca la Rânca.
Deşi dacă stau să mă gândesc că într-o oră şi ceva** ajungi în Aachen, Liege, Luxemburg sau Koblenz parcă nu e chiar aşa de izolat.

În fine, eu nu mă mut din Ruhrgebiet, doar mă mai duc pe acolo la câte-un sfârşit de săptămână, dar dacă are vreunul poftă aici e telefonul lu' dom' Primar, iar de construit ar trebui să nu fie mult mai scump ca-n .ro, că aici se laudă băieţii că-ţi dau o casă de 120mp la cheie în 120KEUR. Probabil pe plaiurile mioritice o fi ceva mai ieftin.***


Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.


* Bine că nu e de dans şi bune maniere, vorba bancului:
"Alo, şcoala de dans şi bune maniere?
- Pula dans, numa' bune maniere!"
** Cam cât faci în Iaşi din Copou până în Nicolina sau în Bucale din Militari până în Obor, pour le connaisseurs.
*** Tocmai am văzut o ofertă de vilă de 118mp utili pe un teren de 82mp. Nu scria la câţi centimetri de balconul tău e latrina vecinului.

Politică

Politica germană e plină de incompetenţi, corupţi, lobbişti, lichele puse pe căpătuială, şamd.
E de ajuns să deschizi câteva jurnale sau pagini de net şi toată lumea asta tulbure şi în esenţă putredă năvăleşte implacabil peste tine.
Mult-aclamata doamnă cancelar are o listă de defecte şi "schelete în dulap", cum spun ăştia de pe aici, lungă de la Berlin la Paris - încremenirea în proiect şi lipsa de iniţiativă fiind doar unul dintre ele.
Când mă uit la unele rude de vârsta a treia cu câtă admiraţie vorbesc despre politica Germaniei, mi se ridică părul pe spinare, pentru că ştiu cât de departe se află de adevăr.
Din păcate cred că se poate lejer înlocui cuvântul german din text, cu francez, olandez, suedez, american, etc. iar textul rămâne perfect valabil. Bine, treacă de la mine, şi cuvântul doamnă.

Dar atunci când mi se face cu adevărat lehamite de mizeria din lumea politică germană, dau drumul la ştiri la români, şi din momentul ăla, politicienii nemţi încep să mi se pară subit deosebit de competenţi şi chiar plini de rafinament şi putere de decizie, combinată cu o subtilă artă a compromisului atât de necesară în politică.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.

P.S. Mai ieri îmi zicea un coleg polonez exact aceleaşi lucruri despre ţărişoara lui mumă. Se pare că e totuşi un sindrom est-european cronic.

Shaorme

Acu aproape 4 ani când am venit aici o pizza turcească costa 3,30 la băştinaşul din colţ. Între timp s-o făcut 4. Oare ar trebui să-mi fac probleme că salariul meu n-o crescut la fel de rapid ? Oricum măcar câţiva dintre auslanderii din zonă nu se pot plange că Germania e o mamă vitregă - ma refer la proprietarul stabilimentului desigur.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr

plaiurile natale

De vreme ce mă pregătesc pentru un concediu pe plaiurile natale, m-am gândit să intru graţios în atmosferă. Prima dată m-am uitat la ştiri. Am inchis repede după 10 minute, că mi-era teamă ca agresiunea vizual-neuronală să nu-mi cauzeze leziuni pe creier soldate cu uitarea definitivă a limbii române sau orbirea.
Apoi am aruncat un ochi pe forumul românilor în Germania să văd care mai sunt impresiile altor ro-teutoni care au mai călcat prin zonă în ultima vreme.
Şi cum urmează să practic şi sporturi extreme, de ex. condusul automobilului de-a latul ţării, mi-am aruncat ochii pe ”Drumuri cu masina de-ro”. Mai bine n-o făceam. Am aflat că există zone unde densitatea de radare e egală cu cea de sate. Dar adevăratul hit sunt caii de pe autostradă. Don't hit me, baby!
Deja îmi tresaltă inima numai la gândul că m-aş putea lipi de vreun frumos exemplar ca marca de scrisoare la 120kmh.
Dar cum sunt un optimist din naştere îmi spun că o să scap şi de data asta. Şi nu mă refer la radare. Au mai scăpat şi alţii. E drept nu toţi, dar oricum cei mai mulţi.
Noi să fim sănătoşi, că cai sunt peste tot. Avem şi în Germania! La supermarket sub formă de salam! Şi-s foarte apreciaţi. Chiar mai apreciaţi decât în .ro

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.

Mărunţişuri germane IV

Traiul de emigrant în Ruhrgebiet e din unele puncte de vedere mai comod decât ţi-ai închipui vreodată. Zilele trecute mă scremeam să-i cer o 'oliţă' la tanti de la casă de la markt-ul din colţ. Oliţa pentru fiică-mea nu pentru mine. Şi cum memoria nu mă ajuta, am apelat la veşnicul 'cum îi zice pe germană la oală pentru copii'. La care tanti şi-a adunat cele mai simple cuvinte din vocabularul ei şi ma îndrumat degajată prin meandrele limbii: 'Adică acolo unde fac copiii mici pipi? Da! Oliţă* îi spune dar nu avem acum, încercaţi alături'.
Ideea e că dacă bunicul matale era polonez şi tocmai ai avut un iranian, un turc şi doi ruşi la coadă fiecare cu interpretarea lui proprie a limbii şi gramaticii germane, interpretare bine filtrată prin aceea a limbii mă-sii desigur, garantat n-o să te pălească sentimentele xenofobe tocmai la românul cu oliţa.
E drept că mi-ar fi fost o idee mai comod cu turca decât cu româna, dar orşicât, toleranţa contează.
Acum să nu credeţi că funcţionarul german fie el şi din Ruhrgebiet va catadicsi vreodată să-ţi trimită vreun document în engleză precum cei olandezi de exemplu. Asta doar într-o altă reîncarnare poate - ca englez!

Apropo de Ruhrgebiet. Anul ăsta e capitală a culturii europene. Şi bineînţeles că ce putea fi simbolul regiunii şi al întregii manifestări decât o imensă mină cu oţelăria şi cocseria aferentă - Zeche Zollverein despre care ei spun că e ”cea mai frumoasă mină de cărbune din lume”. Mie mi se pare cool, dar poate-s eu mai inginer de felul meu aşa.

De când cu scandalul generalizat de pedofilie a ajuns biserica catolică pe ultimul loc în topul încrederii populaţiei, precedată de banci şi partide. Ăsta da record!
Bine că s-a ajuns şi la glume deşucheate de genul: ”Auzi bă Hans, tu ai fost în corul bisericii când erai mic? Da. Şi mai eşti virgin?” sau ”Hănsuleţ mamă, dacă vine la tine un nene îmbrăcat în negru şi cu o biblie în mână, fugi cât te ţin picioarele la ţiganul ăla din colţ cu alba neagra, poate înveţi şi tu o meserie nu un viciu.”

Zilele trecute treceam grăbit pe lângă maşina de gunoi care golea containerele de hârtie şi n-am putut să trec cu vederea iPhone-ul care trona în suportul lui în cabina agregatului la fel de comod ca în buzunarul de la jachetă al unui student parizian la modă. M-am uitat şi eu cu jale la din naştere demodatul meu Nokia 6124 şi am trecut mai departe înghiţind în sec. La şoferul de la autobuz n-am avut curaj să mă uit în cabină.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.


* Desigur e vorba de cuvântul german, adică 'Töpfchen' pour le connaiseurs.

Exerciţii de toleranţă

Am crescut într-o ţară şi un sistem în care intransigenţa, înfierarea tovărăşească, intoleranţa ieftină, fără substanţă, şi mai cu seamă naţionalismul ca mecanism de spălare a creierului şi de manipulare, ca şi ura atent cultivată faţă de cei care nu sunt exact la fel ca noi au fost cărămizi de bază ale educaţiei civice.

Efectele se văd uşor şi după 20 de ani de la epoca respectivă. În societate şi în mine însumi.

Cu un asemenea "postament educaţional", când vii într-o zonă unde o cincime din populaţie sunt străini cu sau fără acte în regulă, şi vreo câteva cincimi dintre celelalte au măcar un bunic de pe alte meleaguri, "încleştarea dintre culturi" e garantată.

Surprinzătoare, la început, a fost pentru mine toleranţa fantastică (uneori de faţadă, alteori din convingere) de care păreau să dea dovadă băştinaşii faţă de cei care le călcau grobian bătătura.

Asta într-un contrast monumental cu primirea fastuoasă de care ai parte ca moldovean la Bucureşti sau ca oltean la Suceava, spre exemplu.

Îmi amintesc că taică-meu îmi dădea odată celebra replică, "aici erai cineva, aveai un statut, acolo eşti un nimeni". Acum dacă mă gândesc că aici asistenta din spital stă răbdătoare şi cu zâmbetul pe buze (un fel de grimasă profesională) până bâigui tu 3 cuvinte stâlcite în germană ca să întrebi o chestie pe care orice copil în .de o ştie şi care nu-i treaba ei, ci a casei de asigurări, iar acasă doamnei asistente cu şpaga ta în buzunar i se rupea fix în paişpe de statutul tău şi româna ta perfectă şi te rejecta cu o graţie şi un sictir demne de o şpagă mai bună, îmi spun că decât aşa statut, mai bine lipsă. Că doar de aceea avem expresii intraductibile precum "L-o umplut de respect!".

Bine, povestea cu toleranţa faţă de alte naţii şi culturi e complet valabilă în Ruhrgebiet, Frankfurt, Berlin şi alte asemenea zone. După care lucrurile variază gradual spre mai rău în funcţie de densitatea şi istoricul de populare cu auslenderi al zonei, mărimea localităţii şi desigur amplasarea ei, de la protestanţi la catolici, de la vest la est, şamd. - aviz amatorilor de emigraţie.

Interesant e pentru mine un fenomen întâlnit deopotrivă şi aici şi în .ro. Xenofobia şi naţionalismul imbecil par să nu aibă nicăieri mare legătură cu numărul de ani de şcoală. Avem în toată Europa xenofobi notorii şi în fotolii de directori de bancă şi printre măturătorii de stradă (poate un pic mai puţini printre ultimii).

Încerc prin urmare de ani de zile să înţeleg şi să-mi asum toleranţa ca filozofie de viaţă şi, mai important, ca metodă esenţială de cruţare a nervilor. De exemplu să accept că se poate construi în Köln o moschee mai înaltă decât vestita Catedrală catolică, atâta timp cât planurile urbanistice şi celelalte lucruri care ţin de o construcţie şi integrarea ei în peisajul oraşului sunt în regulă. Sau că dacă un tip merge seara pe stradă râzând zgomotos cu o sticlă de bere în mână nu e automat un beţiv demn de dispreţ (aşa cum am fost învăţaţi de mici să etichetăm repede).

Eşuez adesea cu zgomot chiar şi la exerciţii simple, de ex. să nu te enervezi şi să nu înjuri toţi turcii când tuciuriul din maşina din faţa ta îţi taie calea, pentru ca 1. s-ar putea să fie foarte bine spaniol sau francez şi 2. s-ar putea ca pur şi simplu să nu te fi văzut sau să fie foarte grăbit, chestie care sigur ţi s-a întâmplat şi ţie de nenumărate ori.

Culmea e că sunt considerat de alţi români ipocrit în demersurile mele - adică vezi frate, doar şi tu ai acelaşi "background cultural", şi acum ca să te dai mare o faci brusc pe-a tolerantul cu pampon - "hai bă fugi cu cercu' !". Acum asta e doar o inversare insidios-balcanică a cauzelor. Eu chiar îmi doresc să fiu mai tolerant, doar că eşuez lamentabil, repetat şi relativ inexplicabil.

Oricum de departe cel mai greu mi se pare să aplic toată politica asta la românii de peste hotare.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.

P.S. Pleşu spunea de curând într-un articol că ar trebui să ai dileme:

"2) Cînd eşti înclinat să arunci asupra semenului tău o judecată morală definitivă. Simţul etic nu lucrează cu intransigenţe, ci cu nenumărate pogorăminte, cu răbdare, precauţie şi iertare. Chiar aşa? Chiar şi cînd vorbim de criminali, hoţi şi lichele? Da, chiar aşa! Şi chiar dacă a contempla dilematic asemenea cazuri e un soi de jertfă interioară, o investiţie în alb, eventual nerentabilă. 3) Cînd te ocupi de politică (direct sau de pe margine). Nu se lucrează cu absoluturi, cînd te mişti în zona strictei relativităţi. E ridicol să te învineţeşti de ură sau să leşini de entuziasm, cînd nu ţi se cere decît un vot rezonabil. Numai spiritul dilematic garantează capacitatea de a face compromisuri utile, de a evita grosolănia polemică, încăpăţînarea contra-productivă. Nedilematicul e, prin definiţie, conflictual. Jan Patocka avea dreptate să spună că războaiele sînt provocate de oameni fără dileme, oameni care cred că au dreptate totală pe toate planurile, oameni care nu percep dimensiunea problematică a lucrurilor"

Depresii de iarnă

Urăsc lunile Decembrie şi Ianuarie. Prin Februarie îşi mai revine.

În prima iarnă când am venit aici aveam tot timpul o stare vecină cu depresia.
Plecam la muncă pe întuneric şi mă întorceam pe întuneric. Vedeam soarele în weekend câte un sfert de oră în cataloagele cu excursii în Antalya.

Explicaţia e de manual de geografie de clasa a 6-a. Cu căt latitudinea e mai mare cu atăt unghiul soarelui cu pământul e mai ascuţit iarna şi invers vara, datorită înclinaţiei globului terestru. Simplu, nu?

Ceea ce se traduce pentru insomniacul din mine printr-o durată mai mică a zilei iarna:
Essen 22 december daylighttime 7:50
Bucharest 22 december daylighttime 8:50

Da lasă că vara ne scoatem pârleala:
Essen 22 june daylighttime 16:38
Bucharest 22 june daylighttime 15:33

Te ia naiba dacă n-ai jaluzele ca te bate lumina în ochi până la 11. Vai de fundul ălora de la Helsinki cu 18:56h durata în care te bate soarele-n ceafă.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.