reflecţii după o vară italiană

Na, nu-i aşa de greu să ajungi la Veneţia zilele astea. Trebuie doar să fii singurul dobitoc din firmă care n-o plecat în concediu şi poţi câştiga pe neaşteptate călătorii în diverse colţuri ale Europei. Cealaltă variantă era Tel Aviv. Şi mai puţin atractivă.

Iar dacă faci rezervările de pe o zi pe alta poţi alege şi trasee pline şarm care te învaţă practic geografia patriei, la patria teutonă mă refer. O combinaţie între programul de vară al cercului de turism de la Casa Pionierului, Bad Reichenhall şi ce iese dacă faci rutele jucând darts pe harta Europei. Adică zbori dimineaţa de la Düsseldorf şi te întorci seara la Frankfurt. Că la ora la care aterizezi tu, la Düsseldorf e program de linişte 22-6 – clubul pensionarilor cu aparat auditiv dat pe poziţia prea sensibil salută Lufthansa.

Noroc că aeroportul de la Veneţia e chiar lângă Veneţia, spre deosebire de aeroportul din Paris de exemplu, aşa că am apucat să văd Piaţa San Marco din avion timp de cca. 300ms. Milisecunde în care colegul meu de 150kg care obtura geamul până la sufocare, a pendulat niţel involuntar dreapta stânga la virajul în ac de păr realizat cu adâncă mândrie profesională şi dragoste de meserie de către fierar-betoniştii de la AirBerlin - că ăia garantat nu aveau ca primă calificare pilotajul, probabil făcuseră vreun curs de recalificare prin OFM sau ceva similar.

Cred că italienii trebuie să mai lucreze la indicatoare, până am ieşit din aeroport ne-o întrebat o englezoaică dacă tre’ să ia barca până la Veneţia, un neamţ cum să ajungă pe nu-ş' ce insulă şi noi înşine cum ajungem la parcare.

„Il bel paese” cum îi spun băştinaşii patrioţi îi faină într-adevăr. Ce-i drept nu din fuga maşinii la 150kmh între două întâlniri, dar are un country side* cu un ceva aparte, care te farmecă ireversibil.

Am oprit într-o trattoria prăfuită dintr-un sătuc uitat de lume înafara autostrăzii ca să mâncăm ceva cald şi repede de prânz. A fost ca un salt de 20 de minute într-un univers paralel. Cu panini calde ca la mama lor acasă, şi atmosferă de reclamele la bere cu calendario Peroni anii 60 – ce-i drept numai decorul, fără gagici, da camionagii erau destui.

Taximetriştii germani sunt instructori la şcoala de dans şi bune maniere** faţă de ăia italieni. Obiectivul ăstora din urmă e să-şi ducă clientul la destinaţie, iar spre deosebire de cei germani, nu-şi fac griji în câte bucăţi ajunge amărâtul cu inima în gât şi chiloţii pe faţă(de spaimă nu de altceva) la capătul celălalt.

Şi condusul în spatele celuilalt capătă o nouă dimensiune în Italia. Una submicronică! Taximetristul meu cred că se orienta după vitezometrul ăluia din faţă de fapt, fiindcă n-avea încredere într-al lui. Nici eu n-aveam. Că arăta 70kmh în zonă de 30.

Meserie locurile din avion de la Lufthansa, pentru prima dată după vreo 2 ani am reuşit să întind picioarele în avion, şi să le las şi loc la stewardese să treacă.

Aterizarea, cam de elev la şcoala de pilotaj, anul 1 cu repetiţie pe motiv de scutire de boală.

Mâncarea, cam ca raţia motanului după ce borăşte pe covor de prea multă ghiftuială cu păr propriu. Adică 40g de grame de crănţănele cu măsline. Originale. Italieneşti. Crănţănelele, nu măslinele, că alea erau numai în proporţie de 8% din total. Da’ şi eu nesimţit! Le-am băgat o spargere în buget. Le-am cerut a doua pungă! Al doilea pahar de cola n-am avut tupeul să-l mai cer. Acu’ mă gândesc că la 400EUR biletul/segment numai atâta le-o mai rămas pentru mâncare.

La Frankfurt în timp ce aşteptam trenul am cunoscut un mexican căsătorit cu o nemţoaică care se întreţinea cu fiică-sa în spaniolă şi cu mine în engleză, şi care ştia că limba română e grea de la prietenii lui români din Temeswar şi Hermanstadt emigraţi în Mexic înainte de al doilea război mondial. N-am stat prea mult de vorbă cu el că mi-era teamă să n-aflu că-i şi văr de-al treilea de pe mamă cu tata.

Acum scriu din ICE. Merge frumos consolarea feroviară germană. Nu la fel de repede ca rivalul încununat francez TGV, dar totuşi nu-i chiar de ruşine.

Ah, şi Rinul în Köln e luminat feeric noaptea.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.

* Cum dracu se traduce asta în română? Partea ţărănească? Sau poate peisaj rural.

** Bancul în original era aşa:

- Alo! Bună ziua! Şcoala de dans şi bune maniere?

- Ei pula dans, numai bune maniere!

reflecții după o vară franceză I

Mai pompos decât atât nici că le puteam inititula.

Sunt definitiv intrat în perioada păşunist-sămănătoristă a carierei mele - aia fictivă de scriitor de baliverne nu aia reală, ferească Dumnezeu! Am o propensiune aparte pentru ”la ţară” și peisajele aferente.

Ca atare mi-am făcut vacanţa de vară în Franţa, la ţară.
Mi-am propus să fac o vacanţă în care să mi se facă dor de furnalele din Ruhrgebiet. Am reușit.

2 săptămâni e o durată pentru vacanţă care frizează optimalul. Ai timp să ajungi, să despachetezi, să reîmpachetzi, să pleci, şi să mai apuci să faci şi câte ceva între toate astea.

Am făcut circa 100 de poze cu lanuri de grâu, vaci şi păşuni în ultimele 2 săptămâni. Japonezii la Luvru-s mici copii pe lângă mine. (Poate n-au card de 4GB ca mandea :P) Consoarta spune că-i patologic şi se străduie să-mi prindă un loc pe listă la psihiatru.

Dacă m-ar auzi vorbind franceză, cei 7 profesori pe care i-am avut în cei 6 ani de studiu ai respectivei materii şi-ar face harakiri în grup. Francezii au fost totuşi mai puţin pretenţioşi cu mine (aş spune chiar bucuroşi că nu trebuie să vorbească engleză sau pfui drace, germană).

Noroc că franţujii le-au luat Alsacia şi Lorena la nemţi ca să aibă cine să le facă bere şi cârnaţi, că despre saucisson-ul lor sec numai de bine atâta timp cât nu trebuie să-l mănânci, sau şi mai rău miroşi! Alea făcute la Strassbourg în schimb îs chiar competitive.

Apropo, de ce o jumătate din produsele tradiţionale franţuzeşti put a ciorapi nespălaţi de la Ludovic Soare încoace iar o altă jumătate e mucegăită ca baia penultimului meu proprietar din Bucale? Şi mai rău e că cele 2 jumătăţi se suprapun în bună parte!

Măcar la capitolul patiserie n-au exagerat cu mucegaiurile iar rezultatul e "aferim boierule, herlich", cum ar zice neamţul.

Carrefour-ul din Rouen e leit cu ăla de la Orhideea din Bucale. La aşezarea mărfurilor şi a rafturilor mă refer.

Am fost la Etretat. Plaja cu pietre e o experienţă de neratat. Numai să nu vă vină ideea să vă plimbaţi în picioarele goale la ţărm, că după 5 minute înţelegeţi rapid de ce a fi fachir n-are nimic romantic în sine.

I-am "citit" lui fiu-meu nişte cărţi cu poze despre animalele de la fermă. Cărţile erau în franceză iar eu încercam să-i povestesc în germană despre ce-i vorba. Am înţeles din plin care-i diferenţa dintre un vorbitor nativ şi unul fluent într-o limbă. E simplu, încercaţi să traduceţi fără dicţionar următoarele cuvinte în orice altă limbă la alegere: vier, şură, caia, strungă, cocină, uger.

Am făcut o călătorie pe o linie dezafectată cu un tren 'de epocă'(citeşte anii 50) francez. Mi s-a părut un pic supraevaluat. Cel puţin venind cu bagajul cultural-istoric format pe trenurile CFR-ului în anii 80-90 e cam greu pentru bieţii francezi să te mai impresioneze prin vechime si autentic. Cât despre natura şi satele nealterate de timpurile moderne cu care se laudă ei, păi din astea avem şi noi gârlă în .ro, uneori chiar deranjant de demult nemaialterate.

Scurt citat tradus dintr-un ghid german despre Paris: "Cunoaşteţi desigur toate prejudecăţile privitoare la şofatul prin Paris. Vă rugăm să le revizuiţi cu atenţie, nu sunt prejudecăţi!" Adevărat grăit, boieri dumneavoastră!

Tot într-un ghid, de data asta englezesc ni se reaminteşte că pe continent funcţioneaza regula priorităţii de dreapta şi că francezii vor face cu îndârjire uz de această prioritate, iar ignorarea ei va duce la un curs rapid şi ad-hoc de franceză colocvială. La fel de adevărat!
Ce au uitat să spună e că au şi cele mai tâmpite priorităţi de dreapta de pe continent cu drumuri de ţară care intră din dreapta pe drumul naţional, şi desigur au prioritate! Cred că erau făcute cu dedicaţie pentru vecinii şi neprietenii englezi.

După ce vizitezi Parisul, marea majoritate a celorlalte oraşe din Europa ţi se par liniştite ca un sătuc uitat de lume în Sicilia, vara, pe la ora prânzului.

"Vede-te-aş handicapat în Paris !" e din punctul meu de vedere ultima înjurătură la modă. Să te văd eu cum urci tu scările de la vestitul Metroparisien cu scaunul tău de handicapat în dinţi (că mâinile-ţi trebuie la urcat). Cealaltă variantă de luat în seamă e "Vede-te-aş cu puradel şi cărucior de 20 de kile în Paris!" (E drept că numai eu păream suficient de tâmpit să fac asta - deh, deprinderi proaste din .de)

Poate va urma.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.

gânduri de vară

E cald de-ţi plesneşte ţeasta sub presiunea generată de fierberea conţinutului. Aproape că încep să-mi amintesc de verile din Bucureşti.

Cred că am mai spus asta, dar moda feminină din partea asta de Germanie nu contribuie neapărat la creşterea natalităţii în ţara-mi adoptivă, care are şi-aşa destule probleme în direcţia asta.
Adică uită-te la olandezi, belgieni sau francezi, cum s-au făcut 19 grade afară, cum ies toate femeile în rochii, sandale, pantaloni scurţi şi alte straie în complet dezacord cu majoritatea religiilor consacrate. Ca să nu mai spun că merg şi pe bicicletă în fuste care mai de care mai largi şi vaporoase! După părerea proprie şi aproape verificată asta contribuie semnificativ la cazuistica accidentelor rutiere din zonă. În schimb, familia de vis olandeză sau franceză are 3 copii, aia germană numai 2. Vezi, asta se întâmplă atunci când ai ocazia să vezi mai multe nemţoaice în rochie în Spania pe faleză, decât aici pe Marktstraße.


Mi-e dor de cireşul lui tata din care puteam să fac săptămâni la rând, gâfâind, burţi nesimţite pline ochi cu minunatele fructe. Nu neapărat că aici n-ar exista deloc. Ba chiar am mâncat unele foarte bune anul ăsta. Dar, de regulă, oferta e cam subţire şi costurile astronomice, 5-6EUR/kil în plin sezon. Chestie care-ţi taie subit o bună parte din poftă.


Mă uit pe stradă în zilele astea toride de iarnă (ştiu că se spune de vară, dar ăla mi se pare pleonasm) şi mă întreb: oare o să-mi iau şi eu maşină decapotabilă când o să am între 45 şi 78 de ani? Probabil da. Oricum mie mi se pare că-i un fel de boală generală aici. Pe de o parte îi înţeleg, unii au visat la asta toată tinereţea, şi nu şi-au permis decât acum. Pe de altă parte, pe mine, la vârsta asta, chiar nu mă împinge nimic să-mi cumpăr aşa ceva, chiar presupunând că aş avea banii (nu prea-i am) şi nu înţeleg, de ce. Poate-s eu defect. Sau poate pur şi simplu subconştientul meu a înţeles mai repede că, deh, e mai greu să bagi 2 scaune de copil. căruciorul, bicicleta şi 5 valize bine burduşite într-un Z4, aşa că a înăbuşit din faşă orice porniri de gen.


De ce nemţii îşi şterg inscripţiile de pe maşină cu o acribie demnă de o cauză mai bună. Mă refer de exemplu la modelul maşinii, cilindree, etc. Unii ar fi în stare să-şi scoată şi sigla VW de pe spate dacă n-ar rămâne gaură în loc?
Pe partea aialaltă românii ar fi în stare să-şi graveze fişa tehnică pe portbagaj şi pe capotă. Cu litere mari ca scrisul de la ambulanţă.
Nici una din extreme nu mi se pare foarte sănătoasă.


Sper ca totuşi toamna aia călduţă pe care o numim noi vară să revină pe meleagurile noastre după bunu-i obicei.


Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.