umor negru cu parfum german

Acum vreo câteva luni bune în urmă, pe o ploaie din-aia sănătoasa, ca autostrăzile germane, mă urc în maşină cu Martin, să mergem până la cel mai apropiat Burger King pentru a îmblânzi nevoia de junk-food ce ne ardea gâtlejurile. Ajuns acolo, la drive-in, la momentul plăţii, vânzătorul îmi întinde cei 2 cenţi regulamentari, adică restul, (pentru cititorii din .ro, rugaţi pe cineva din străinătate să vă explice noţiunea), şi, mână spartă ce sunt, îi scap pe jos în spaţiul de 30cm dintre portieră şi fereastră. Bineînţeles, spirit latin cum sunt, fără să gândesc prea profund, mă înfig să deschid portiera ca să recuperez moneda, moment în care o izbesc de tejgheaua de metal solid special proiectată pentru un asemenea impact, ocazie cu care îmi trag o julitură de mai mare dragul pe portieră de vreo 2000 de cenţi. Înjur încet în româneşte printre dinţi şi trag portiera la loc, aruncând moneda cu năduf prin maşină.
Martin care asistase tăcut la toată scena, îmi spune tacticos: "Se vede că nu eşti neamţ". "Cred şi eu, după accent, nu ?" îi replic. La care el la fel de tacticos: "Nuu, ci după cum ai trecut peste incidentul cu portiera".
După care îmi povesteşte anecdota cu familia de nemţi în accident de maşină:
Hans, Herta şi micul Fritz, accident cu ieşire în decor. Herta, disperată: "Hans, Hans, micul Fritz şi-a rupt piciorul!". La care Hans: "Dă-l naibii pe micul Fritz, nu vezi ce zgârietură urâtă am pe portiera din faţă !!"


Şeful meu se întoarce acru după ce tocmai îi luase pe noii noştri colegi de la aeroport şi-i dusese într-un apartament închiriat de firmă: "Bă, şi-au bătut joc ăştia de ei cu apartamentul ăla! E într-o zonă de rahat, arată ca dracu înăuntru şi e incredibil de vechi cu toate lucrurile îmbătrânite în el !", la care un coleg îi replică "Hai mă las-o mai moale, că doar e în Düsseldorf, mai vechi de 1945 n-are cum să fie!"

Şi apropo de timpurile de tristă amintire, citeam de curând un articol despre imigraţia în zonă. Cum mine erau gârlă în prima jumătate a secolului, la fel de bine, erau şi foarte mulţi polonezi veniţi la muncă. Prea uşoară nu le era viaţa la mină polonezilor oricum, dar cum întotdeauna este loc şi de mai rău, a venit era nazismului peste ei, şi aproapte toţi au fost încarceraţi în lagăre de muncă forţată. Acuma, în 45 când s-a terminat WW2, după cele îndurate timp de câţiva ani sub regimul nazist, aproape toţi polonezii din zonă s-au întors în Polonia. Acolo, după cele îndurate timp de câţiva ani sub regimul comunist, aproape toţi cei care îşi păstraseră hârtiile de identitate germane, s-au întors în Germania. (Unii de bucurie arseseră respectivele documente)

Mdah, pentru asta ultima îţi trebuie o doză serioasă de umor negru ca să o savurezi. N-o încercaţi cu nici un neamţ - asta pentru că subiectul WW2 e unul pe care nu se glumeşte, de regulă.

Toate bune, de pe Rhein şi Ruhr

2 ani

Astăzi se împlinesc 2 ani de când am venit cu un Opel plin de bulendre şi am parcat plin de mândrie pe o stradă amărâtă din Ruhrgebiet.

Nu ştiu ce ar trebui exact să spun în momente d-astea "aniversare".
Ştiu sigur că nu-mi pare rău, şi că aş alege acelaşi drum, din nou, fără cea mai mică urmă de ezitare, dacă ar fi cazul.
Singurele lucruri de care mi-e dor din România sunt o mână de prieteni şi părinţii. Asta e o parte semnificativă din preţul pe care-l plăteşte orice emigrant.
Uitându-mă înapoi îmi dau seama că am plecat cu o îndărjire fantastică şi fără nici un gând de a mă întoarce vreodată. Iar asta e exact motivaţia de care ai nevoie ca să treci peste greutăţile create de noua limbă, noul sistem, etc.

Germania e pentru mine ca o femeie frumoasă pe care o descoperi încetul cu încetul. Cu siguranţă că în timp or să-ţi ajungă cunoscute şi defectele ei, pentru că, nu-i aşa, nu există femeie perfectă - aviz amatorilor(necăsătoriţi) - dar totodată n-ai să încetezi a te minuna de lucrurile faine pe care le dezvăluie.
Am început încetişor să înţeleg de ce mă simt eu bine aici, şi de ce sunt români care declară cu sinceritate în aeroport că n-ar sta nici să-i pici cu ceară mai mult de 2-3 luni aici.
Am început, cred, încetişor, să mă integrez în societatea din jur. Ea m-o acceptat mult mai uşor şi mult mai devreme oricum, dar procesele de finisare or să mai dureze încă un 10-20 ani probabil.

Ce ştiu e că dacă în următorii 1-2 ani nu voi reveni în ţară, atunci cel mai probabil îmi voi petrece aici următorii 18 ani până când copiii mei vor ajunge să-şi termine şcoala. Lor le datorez continuitatea asta în aceeaşi limbă şi sistem.
Cum momentan n-am nici un gând să renunţ la normalitatea germană pentru normalitatea română, aştept în linişte, savurând cotidianul, ce altceva îmi mai pregăteşte destinul, divinitatea, vecinii, şefii şi fiu-meu, şi încerc să nu uit că viaţa e ceea ce ţi se întâmplă în timp ce-ţi faci planuri.

Toate bune, de pe Rhein şi Ruhr.