Cugetãri...

... de-ale mele sau mai ales de-ale altora.

Oricine face copii cu gândul cã asta-l va face fericit, va fi cu siguranţã fericit. Numai cã nu în modul şi la momentul la care-şi închipuie el.

Diferenţa dintre STASI şi actualele servicii secrete e cã bãieţii ãia de mai demult chiar trebuiau sa munceascã pânã construiau tot arborele tãu de relaţii. Ãştia de azi îl iau de-a gata desenat de tine cu acurateţe pe Facebook.

Biserica şi regimul comunist sunt conceptual incredibil de asemãnãtoare. Ambele pleacã de la o idee nobilã, umanã şi frumoasã prin excelenţã (vezi scrierile lui Marcu şi Ioan şi ale lui Marx şi Engels). Şi ambele genereazã exact opusul ideii de bază la faza de implementare.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.

P.S. Un titlu de post mai pompos decât ăsta nu cred ca mai găsesc eu prea curând.

japonezii nu stiu să strângă mâna...

...nemţoaicele în schimb da.

Prima dată când am auzit baliverna asta am tratat-o ca atare. Ce dracu poa să fie aşa de greu să dai mâna! Întinzi, strângi, scuturi, dai drumul. Până şi fiu-meu reuşeşte asta.
Asta până când am dat de-a binelea mâna cu un japonez. Cum să vă spun... e ca şi cum aş încerca să fac eu o plecăciune japoneză în faţa împăratului. O să am graţia unui elefant în tutu paraşutat din greşeală în rolul principal din Lacul Lebedelor. Cam aşa şi cu japonezii şi datul mâinii. Ori e prea moale, ori prea crispată, ori e prea flască, ori prea timid scuturată - încă mă mai refer la mână - ori toate astea la un loc combinate cu o sincronizare defectuoasă şi o umezeală endemică a palmei. Şi toate astea în ciuda eforturilor vădite pe care le fac bieţii oameni.
Ajung la vorba lu tata: ”Ficior! Nici să mănânci nu-i uşor că tre să duci lingura plină la gură!” - chestie care într-adevăr la anumite vârste (0-3, 90-93) poate fi o adevărată provocare.

În schimb nemţoaicele, mânca-le-ar tata, n-au probleme. Dau o mână... Ştiu o groază de japonezi care şi-ar da un an din viaţă să poată să o scuture aşa! Una din educatoarele lui fiu-meu mă surprinde de fiecare dată prin vigoarea demnă de o urmaşă a lui Bismarck, Friedrich Wilhelm I, Karl der Große şi tot neamul lor.
Eu, venit dintr-o cultură latină, unde femeile nu s-au desprins foarte demult, sau nu s-au desprins deloc, de obiceiul sărutatului mâinii, am de regulă expectanţe mai diafane de la o strângere de mână venită din partea unei doamne. Adică în genere mi se întâmplă să regăsesc o notă de feminitate (a nu se confunda cu fleoşcăiala asiatică) în gestul lor, şi nu fărmarea de oase aplicată pe post de strângere de mână(citeşte menghină) de vecinu Gheo, încărcător-descărcător de navete la angro, bucuros că mă vede şi poa să-mi ceară bani cu împrumut.

Deh, fericirea ca şi multe alte lucruri e o chestiune de expectanţe. Trebuie doar să mi le mai ajustez niţel. În sus de data asta. Sau e de fapt în jos?...

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr