Ştiţi de ce au străinii probleme de integrare în .de? Fiindcă dacă vrei să te interesezi despre ce sume ai de plătit pentru curul odraslelor la primărie trebuie să scrii un e-mail la ”bereich.kinderpaedagogischer_dienst@meinestadt.de” unde linia de subiect e ”Vertragsgegenstandsnummer 29243114640852”, iar astea le copii de pe hârtie pe ecran!
Cred că majoritatea renunţă după al 3-lea mail in care le răspunde unul Mailer-Daemon că mesajul lor o ajuns la ghena electronică a primăriei!
Acuma dacă mă gândesc la un bun prieten din Sibiu care mi-a replicat uşor contrariat cu: ”Şi ce, ăia chiar îţi răspund la mail?!?” mi se pare că nici in .ro nu e aşa de uşoară integrarea, chiar şi ca vorbitor nativ.
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.
P.S. Apropo de limba germană, explicaţia unui coleg cu privire la formarea limbii germane era că se săturaseră să grohăie şi să-şi rotească ameninţător ghioagele prin aer în faţa trupelor romane, aşa că şi-au inventat şi ei o limbă. Cine-s eu să-l contrazic, acuma!
duminică, 13 februarie 2011
mie nu mi se-ntâmplă II
Acum că mi-am mai luat pastiluţele şi m-am mai liniştit cu crizele de peroraţie, am două bancuri vechi şi două noi pe temă.
Primul.
Doi poliţişti întocmesc procesul-verbal constatator la locul unei tamponări frontale între două maşini de fiţe pe şoselele României. Şi unul îi arată celuilalt:
”Uite bă Dorele, îi vezi pe ăştia doi din Bentley dacă n-au purtat centura ce urât s-au împrăştiat pe toată tarlaua? Iar ăştialalţi doi din Lamborghini, dacă au purtat centura vezi ce frumos arată, ai putea să juri că-s vii! ”
Al doilea.
Pe şoselele patriei. Impact frontal între Mercedes şi copac cu plonjon regulamentar al şoferului şi pasagerului prin parbriz la Cuca-Măcăii. Reporterul de la ora 5 luând interviu şoferului care plânge în fund pe câmp la vreo 20m de maşină cu volanul în mână şi cu pantalonii desfăcuţi (şoferul nu reporterul).
- Cum s-a petrecut tragedia?
- Păi am luat-o la ocazie pe blonda de colo! arată el către o tipă care se chinuia şi ea să se adune de pe câmp.
- Bine şi care-i legătura?
- Păi am devenit mai îndrăzneţ şi i-am pus o mână pe genunchi, iar ea, foarte deschisă, a început să-mi desfacă fermoarul de la pantaloni...
- Bine, şi?
- Şi la scurt timp am intrat în copac! spuse el în hohote de plâns.
- Totuşi de ce plângeţi în halul ăsta că aşa rău nu e, sunteţi în viaţă aici pe câmp cu volanul strâns în mână...
- Da, dar aţi văzut ce ţine ea strâns în mână!?! urlă el disperat.
Al treilea.
Ştiaţi că România are o legislaţie mai restrictivă în privinţa scaunelor de maşină pentru copii decât Germania?! Bună asta, nu?
Asta seamănă cu o poantă cinică germană: Cică RDG-ul avea o constituţie mai solidă în privinţa multor aspecte decât RFG-ul, numai că asta nu prea le-a folosit la nimic.
Al patrulea e mai puţin banc.
La vreo două zile după tirada mea exagerat de moralizatoare văd, din pură întâmplare, la TVR, la ştiri, un caz din Braşov. Ciocnire frontală în unghi de 90 de grade la o intersecţie unde un dobitoc ignoră cu graţie stopul şi intra cu 50kmh în plin într-o maşină care circula regulamentar. Cei cu dreptatea în braţe erau o familie: mamă, tată şi copil de 11 ani. Părinţii rămân bine mersi cu multiplele traumatisme de rigoare în maşină. Copilul plonjează prin parbriz 7 metri mai încolo şi cade în cap printre o maşină şi un zid - prilej pentru o babă sadică să povestească scena cu lux de amănunte în faţa camerelor avide de macabru. Copilul nu s-a mai trezit niciodată din comă.
Partea comic-sinistră aici e că nici la TV şi nici în ziare nu şi-o pus nimeni nici măcar o clipă problema cum o putut să zboare un copil prin parbriz de pe bancheta din spate într-o ţară cu o legislaţie rutieră mai restrictivă decât Germania - vezi mai sus.
Pur şi simplu aşa s-o întâmplat! Ghinion! Ceasu rău! Pisica neagră numărul 13!
Mioriţa, frate!!!
Poate mă duc dracu la OTV într-o seară să dezbat problema cu Dan Diaconescu, că alte variante nu prea văd.
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.
Primul.
Doi poliţişti întocmesc procesul-verbal constatator la locul unei tamponări frontale între două maşini de fiţe pe şoselele României. Şi unul îi arată celuilalt:
”Uite bă Dorele, îi vezi pe ăştia doi din Bentley dacă n-au purtat centura ce urât s-au împrăştiat pe toată tarlaua? Iar ăştialalţi doi din Lamborghini, dacă au purtat centura vezi ce frumos arată, ai putea să juri că-s vii! ”
Al doilea.
Pe şoselele patriei. Impact frontal între Mercedes şi copac cu plonjon regulamentar al şoferului şi pasagerului prin parbriz la Cuca-Măcăii. Reporterul de la ora 5 luând interviu şoferului care plânge în fund pe câmp la vreo 20m de maşină cu volanul în mână şi cu pantalonii desfăcuţi (şoferul nu reporterul).
- Cum s-a petrecut tragedia?
- Păi am luat-o la ocazie pe blonda de colo! arată el către o tipă care se chinuia şi ea să se adune de pe câmp.
- Bine şi care-i legătura?
- Păi am devenit mai îndrăzneţ şi i-am pus o mână pe genunchi, iar ea, foarte deschisă, a început să-mi desfacă fermoarul de la pantaloni...
- Bine, şi?
- Şi la scurt timp am intrat în copac! spuse el în hohote de plâns.
- Totuşi de ce plângeţi în halul ăsta că aşa rău nu e, sunteţi în viaţă aici pe câmp cu volanul strâns în mână...
- Da, dar aţi văzut ce ţine ea strâns în mână!?! urlă el disperat.
Al treilea.
Ştiaţi că România are o legislaţie mai restrictivă în privinţa scaunelor de maşină pentru copii decât Germania?! Bună asta, nu?
Asta seamănă cu o poantă cinică germană: Cică RDG-ul avea o constituţie mai solidă în privinţa multor aspecte decât RFG-ul, numai că asta nu prea le-a folosit la nimic.
Al patrulea e mai puţin banc.
La vreo două zile după tirada mea exagerat de moralizatoare văd, din pură întâmplare, la TVR, la ştiri, un caz din Braşov. Ciocnire frontală în unghi de 90 de grade la o intersecţie unde un dobitoc ignoră cu graţie stopul şi intra cu 50kmh în plin într-o maşină care circula regulamentar. Cei cu dreptatea în braţe erau o familie: mamă, tată şi copil de 11 ani. Părinţii rămân bine mersi cu multiplele traumatisme de rigoare în maşină. Copilul plonjează prin parbriz 7 metri mai încolo şi cade în cap printre o maşină şi un zid - prilej pentru o babă sadică să povestească scena cu lux de amănunte în faţa camerelor avide de macabru. Copilul nu s-a mai trezit niciodată din comă.
Partea comic-sinistră aici e că nici la TV şi nici în ziare nu şi-o pus nimeni nici măcar o clipă problema cum o putut să zboare un copil prin parbriz de pe bancheta din spate într-o ţară cu o legislaţie rutieră mai restrictivă decât Germania - vezi mai sus.
Pur şi simplu aşa s-o întâmplat! Ghinion! Ceasu rău! Pisica neagră numărul 13!
Mioriţa, frate!!!
Poate mă duc dracu la OTV într-o seară să dezbat problema cu Dan Diaconescu, că alte variante nu prea văd.
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.
marți, 11 ianuarie 2011
mie nu mi se-ntâmplă
Acum 5 ani când i-am luat scaunul de maşină lui fiu-meu, venit la ofertă odată cu maşina (scaunul, nu fiul) nu eram eu prea convins de justeţea gestului. I l-am luat aşa cum îi iei unui copil o trotinetă. Hai bă să-i luăm şi lui una că uite are şi puradelul vecinului - bine în cazul meu puradeii vecinilor n-aveau deloc trotinetă, pardon scaun.
Între timp, cum se întâmplă la mulţi, am mai îmbătrânit, am mai văzut, şi m-am mai deşteptat - numai în unele privinţe, nu-i vorba, că-n altele-s la fel ca-nainte.
Ce se întâmplă la un impact cu un copil care stă fără centură pe bancheta din spate, e simplu: probabil moare.
Ce se întâmplă la un impact cu un copil care stă cu centură pe bancheta din spate, e simplu: mai întâi centura îi fracturează coloana sau îi secţionează gâtul şi dup-aia moare. Bine, hai să nu fiu aşa drastic, îşi fracturează doar ambele picioare, bazinul, şi-şi face praf esofag, trahee, faringe, şi juma' din maxilar atunci când zboară pe sub centură.
Şi acum preferatele mele. Ţinutul în braţe.
Ce se întâmplă la un impact cu un copil ţinut în braţe de mă-sa pe scaunul din faţă: păi tot moare, dar moare frumos în braţele mă-sii. Nu-i aşa că o să fie o ultimă amintire deosebită cu bebeluşul dumneavoastră? La urma urmei a jucat perfect rolul de airbag.
Şi de ce m-am certat cu maică-mea primăvara trecută. Pentru ţinutul în braţe în spate. Ce poate fi mai sigur? Doar aşa circulă o ţară întreagă! Şi aşa am crescut şi noi*.
Ce se întâmplă în momentul impactului cu copilul ţinut în siguranţă în braţe de mama lui pe bancheta din spate, e simplu: tot moare, dar mai tărziu, la spital, pe masa de operaţie unde medicii se străduie să-i reconstruiască cutia toracică şi bazinul zdrobite de mă-sa care l-o ţinut drăgăstoasă în braţe până în ultima clipă, vorba aia.
Acum când mă uit, la imboldul nevestii, pe forumurile româneşti şi citesc părerile publicului despre scaunele de maşină mi se zbârleşte părul pe spinare.
Faptul că teoretic e obligatoriu în .ro scaunul de maşină pentru copii - vreau să zic măcar scriptic căci ecartul dintre lege şi realitate în .ro e relativ mare - e cu siguranţă străin celor mai mulţi şoferi (aşa cum îmi era şi mie până acu' juma' de oră). Dar de speriat e că faptul ăsta le e străin şi poliţiştilor de la circulaţie!
Lăsând la o parte faptul că nu cu multă vreme în urmă mă legănam şi eu în aceeaşi dulce ignoranţă, mi se par amuzante întrebările de genul: ”Iau amendă dacă n-are copilul scaun de maşină în Germania?” Nu, nu iei amendă! Te împuşcă! Pe loc! În baza legii care spune că au voie să tragă fără somaţie în agresor dacă viaţa victimei e într-un pericol iminent! Dacă nu te-ai prins agresorul eşti tu, iar victima e copilul. **
Şi venind vorba de Germania, ştiţi care e metoda germană de acomodare a copilului cu scaunul de maşină. Simplu: învăţ şi niciodată dezvăţ. Adică, plodul se pune de la vărsta de 0 ani, 0 zile (şi 0 ore dacă e cazul) în scoică (=învăţ) şi nu se mai extrage de acolo până la vârsta de 12 ani (= niciodată dezvăţ). Eventual se mai schimbă scoica pe parcurs, dacă se consideră oportun. Pur şi simplu pentru copil nu există situaţia în care să meargă în maşină fără scaun. Nici măcar nu-şi închipuie că ar putea exista această variantă. Mama stă în scaunul ei legată în centuri, tata la fel şi copilul la fel. Iar dacă vreodată, ca lui fiu-meu pe la patru ani, îi vine totuşi ideea să întrebe ce se întâmplă dacă nu-şi leagă centurile, nimic nu e mai elocvent decât o mică demonstraţie = o frână bruscă atunci când el e dezlegat, dar la nu mai mult de 10kmh ca să nu-i faceţi felul cu mâna voastră! Pot să vă garantez că acum urlă ca din gură de şarpe dacă plec din loc şi el n-a apucat să-şi pună centura. Da - de pe la 4 ani îşi pun singuri centura.
Îmi închipui că o parte din tot fenomenul ăsta de sictir vizavi de scaunele de maşină la români se datorează ignoranţei, în ciuda clipurilor ca cele de mai sus, sau reclamelor de pe la TV de acum câţiva ani, iar cealaltă parte spiritului latino-balcanico-ruso-turco-orientalo-mediteranean care ne caracterizează şi ne face să spunem, lasă bă că nu mi se întâmplă mie sau lasă bă că facem doar de data asta o mică excepţie, ce vrei să moară copilul de plâns. Nu, lasă că-i mai bine să moară de multiplu traumatism cranian.
Apropo, de plâns n-o murit nimeni până acum. Accidentele de maşină în schimb sunt pe locurile fruntaşe la capitolul ucigaşul de copii, dar vorba aia ne facem mai multe probleme despre pedofili (probabil câteva cazuri pe an) decât despre faptul ca odorul iubit ar putea să moară când cineva care nu ne-o dat de dreapta ne izbeşte din lateral (mii de cazuri pe an). Am spus ”cineva”, căci bineînţeles tăticul e un as al volanului, şi lui nu i se întâmplă să facă accidente, dar mai sunt alţii pe şosele nu la fel de aşi.
Chestia asta cu plânsul mă fascinează de altfel. Am văzut oameni educaţi care îşi iubesc plodul ca pe lumina ochilor şi care totuşi se uită la tine senin şi-ţi spun că ”plânge copilul în scaun”. So what?! Dacă ar veni copilul şi ar plânge că nu-l laşi să meargă ca emblema la Mercedes pe botul maşinii, şi ar plânge aşa mult, mult, mult de tot (pentru unii şi 20 de minute e prea mult ca să reziste îngeraşului cu tendinţe suicidale) atunci l-ai lăsa să stea acolo?! Sau cealaltă, ”cum să stea 8h în scaun”. Păi frate, dacă tu ai gene de cămilă şi cur de gibon şi rezişti atâta în scaun, nu-l supune şi pe bietul puradel amărât la aşa ceva! Opreşte maşina la fiecare maxim 2h sau la fiecare 1h şi odihneşte-te 5 minute! Aşa cum scrie în orice manual de conducere. Asta s-ar putea să vă salveze viaţa vouă şi la încă 30 de nenorociţi pe care-i prinzi în carambolaj în clipa aia în care aţipeşti la volan după 8h de condus în continuu.
Şi nu, nu mă las convins de teoria cu lipsa consecvenţei la români. Am cunoscut oameni care se dau peste cap să-i văre în guşă odorului suculeţul de morcovi zilnic, sau siropul de echinaceea (din-ăsta le dau şi eu), sau cine ştie ce prostie de o lipsă de însemnătate greu de descris în comparaţie cu viaţa odraslei, şi totuşi declară câtuşi de puţin tulburaţi că doar n-o să ţină copilul legat atâtea ore. Nuu, lăsaţi-l liber să zboare ca pasărea cerului prin parbriz. Între noi fie vorba la noi recordul o fost de 3 zile(citeşte 26h) şi 2000km cu plodul de 2 ani jumate ”legat” în scaun pe ruta Ruhrgebiet - România. Aşa că se poate, dar nu recomand maratonul ăsta nici la duşmani, şi asta nu din cauză că boracul ar fi plâns în scaun - prietenii ştiu de ce.
Bine ar trebui să nu mă mire foarte tare atitudinea mioritică despre maşini şi scaune, dacă mă gândesc că majoritatea vizitatorilor din .ro pe care-i iau din aeroport sunt cel puţin reticenţi dacă nu refractari de-a binelea la a purta centura pe scaunul din spate. Lor le explic de regulă, că la un impact la 150kmh, diferenţa între a purta sau nu centură pe scaunul din spate e diferenţa între o înmormântare frumoasă cu capacul deschis la sicriu şi una urâtă unde îngroapă ăia 3mc de pământ adunaţi cu buldozerul de pe marginea şoselei, că altceva n-au mai găsit din tine. Cei mai mulţi reacţionează pozitiv la asta, adică îşi pun hamul sau jugul cum mai e numit popular. Cei care au o rezistenţă sporită la sfaturi (vezi vârsta a 3-a) fac cunoştinţă cu ego-ul meu mai puţin prietenos care le comunică tăios că mă doare la bască de amenda de 40EUR pe care o vor plăti desigur ei în cazul în care ne opreşte poliţia, sau de modul în care îşi doresc să se împrăştie la mine pe parbriz la prima frână bruscă, dar că faptul că pe lângă asta o să iau şi puncte în permis chiar mă indispune teribil, aşa că la mine în maşină se merge cu centura pusă şi cu scaun de copil dacă aveţi sub 150cm. În înălţime, nu în circumferinţă!
Toate bune de pe Rhein si Ruhr.
* Asta cu ”aşa facem din moşi-strămoşi” îmi aminteşte de o povestioară de prin anii '30 când oamenii foloseau pixuri sau briantină pentru păr cu substanţe radioactive pentru că străluceau frumos. Faptul că în câţiva ani le cădea părul cu tot cu scalp sau vreo două deşte de la mâna dreaptă se pare că nu-i deranja.
** În realitate amenda e absolut modică, cam cât un scaun de maşină de calitate medie, adică 40 de EUR şi un punct în permis. Dar exceptând regiunile intens populate cu naţiuni conlocuitoare - şi până şi acolo e o totală excepţie - majoritatea poliţiştilor germani probabil n-o să ştie ce să facă în situaţia asta pentru că nu au mai întălnit-o vreodată. Aşa că nu m-ar mira să staţi vreo 5 ore acolo cu ei până se documentează.
Între timp, cum se întâmplă la mulţi, am mai îmbătrânit, am mai văzut, şi m-am mai deşteptat - numai în unele privinţe, nu-i vorba, că-n altele-s la fel ca-nainte.
Ce se întâmplă la un impact cu un copil care stă fără centură pe bancheta din spate, e simplu: probabil moare.
Ce se întâmplă la un impact cu un copil care stă cu centură pe bancheta din spate, e simplu: mai întâi centura îi fracturează coloana sau îi secţionează gâtul şi dup-aia moare. Bine, hai să nu fiu aşa drastic, îşi fracturează doar ambele picioare, bazinul, şi-şi face praf esofag, trahee, faringe, şi juma' din maxilar atunci când zboară pe sub centură.
Şi acum preferatele mele. Ţinutul în braţe.
Ce se întâmplă la un impact cu un copil ţinut în braţe de mă-sa pe scaunul din faţă: păi tot moare, dar moare frumos în braţele mă-sii. Nu-i aşa că o să fie o ultimă amintire deosebită cu bebeluşul dumneavoastră? La urma urmei a jucat perfect rolul de airbag.
Şi de ce m-am certat cu maică-mea primăvara trecută. Pentru ţinutul în braţe în spate. Ce poate fi mai sigur? Doar aşa circulă o ţară întreagă! Şi aşa am crescut şi noi*.
Ce se întâmplă în momentul impactului cu copilul ţinut în siguranţă în braţe de mama lui pe bancheta din spate, e simplu: tot moare, dar mai tărziu, la spital, pe masa de operaţie unde medicii se străduie să-i reconstruiască cutia toracică şi bazinul zdrobite de mă-sa care l-o ţinut drăgăstoasă în braţe până în ultima clipă, vorba aia.
Acum când mă uit, la imboldul nevestii, pe forumurile româneşti şi citesc părerile publicului despre scaunele de maşină mi se zbârleşte părul pe spinare.
Faptul că teoretic e obligatoriu în .ro scaunul de maşină pentru copii - vreau să zic măcar scriptic căci ecartul dintre lege şi realitate în .ro e relativ mare - e cu siguranţă străin celor mai mulţi şoferi (aşa cum îmi era şi mie până acu' juma' de oră). Dar de speriat e că faptul ăsta le e străin şi poliţiştilor de la circulaţie!
Lăsând la o parte faptul că nu cu multă vreme în urmă mă legănam şi eu în aceeaşi dulce ignoranţă, mi se par amuzante întrebările de genul: ”Iau amendă dacă n-are copilul scaun de maşină în Germania?” Nu, nu iei amendă! Te împuşcă! Pe loc! În baza legii care spune că au voie să tragă fără somaţie în agresor dacă viaţa victimei e într-un pericol iminent! Dacă nu te-ai prins agresorul eşti tu, iar victima e copilul. **
Şi venind vorba de Germania, ştiţi care e metoda germană de acomodare a copilului cu scaunul de maşină. Simplu: învăţ şi niciodată dezvăţ. Adică, plodul se pune de la vărsta de 0 ani, 0 zile (şi 0 ore dacă e cazul) în scoică (=învăţ) şi nu se mai extrage de acolo până la vârsta de 12 ani (= niciodată dezvăţ). Eventual se mai schimbă scoica pe parcurs, dacă se consideră oportun. Pur şi simplu pentru copil nu există situaţia în care să meargă în maşină fără scaun. Nici măcar nu-şi închipuie că ar putea exista această variantă. Mama stă în scaunul ei legată în centuri, tata la fel şi copilul la fel. Iar dacă vreodată, ca lui fiu-meu pe la patru ani, îi vine totuşi ideea să întrebe ce se întâmplă dacă nu-şi leagă centurile, nimic nu e mai elocvent decât o mică demonstraţie = o frână bruscă atunci când el e dezlegat, dar la nu mai mult de 10kmh ca să nu-i faceţi felul cu mâna voastră! Pot să vă garantez că acum urlă ca din gură de şarpe dacă plec din loc şi el n-a apucat să-şi pună centura. Da - de pe la 4 ani îşi pun singuri centura.
Îmi închipui că o parte din tot fenomenul ăsta de sictir vizavi de scaunele de maşină la români se datorează ignoranţei, în ciuda clipurilor ca cele de mai sus, sau reclamelor de pe la TV de acum câţiva ani, iar cealaltă parte spiritului latino-balcanico-ruso-turco-orientalo-mediteranean care ne caracterizează şi ne face să spunem, lasă bă că nu mi se întâmplă mie sau lasă bă că facem doar de data asta o mică excepţie, ce vrei să moară copilul de plâns. Nu, lasă că-i mai bine să moară de multiplu traumatism cranian.
Apropo, de plâns n-o murit nimeni până acum. Accidentele de maşină în schimb sunt pe locurile fruntaşe la capitolul ucigaşul de copii, dar vorba aia ne facem mai multe probleme despre pedofili (probabil câteva cazuri pe an) decât despre faptul ca odorul iubit ar putea să moară când cineva care nu ne-o dat de dreapta ne izbeşte din lateral (mii de cazuri pe an). Am spus ”cineva”, căci bineînţeles tăticul e un as al volanului, şi lui nu i se întâmplă să facă accidente, dar mai sunt alţii pe şosele nu la fel de aşi.
Chestia asta cu plânsul mă fascinează de altfel. Am văzut oameni educaţi care îşi iubesc plodul ca pe lumina ochilor şi care totuşi se uită la tine senin şi-ţi spun că ”plânge copilul în scaun”. So what?! Dacă ar veni copilul şi ar plânge că nu-l laşi să meargă ca emblema la Mercedes pe botul maşinii, şi ar plânge aşa mult, mult, mult de tot (pentru unii şi 20 de minute e prea mult ca să reziste îngeraşului cu tendinţe suicidale) atunci l-ai lăsa să stea acolo?! Sau cealaltă, ”cum să stea 8h în scaun”. Păi frate, dacă tu ai gene de cămilă şi cur de gibon şi rezişti atâta în scaun, nu-l supune şi pe bietul puradel amărât la aşa ceva! Opreşte maşina la fiecare maxim 2h sau la fiecare 1h şi odihneşte-te 5 minute! Aşa cum scrie în orice manual de conducere. Asta s-ar putea să vă salveze viaţa vouă şi la încă 30 de nenorociţi pe care-i prinzi în carambolaj în clipa aia în care aţipeşti la volan după 8h de condus în continuu.
Şi nu, nu mă las convins de teoria cu lipsa consecvenţei la români. Am cunoscut oameni care se dau peste cap să-i văre în guşă odorului suculeţul de morcovi zilnic, sau siropul de echinaceea (din-ăsta le dau şi eu), sau cine ştie ce prostie de o lipsă de însemnătate greu de descris în comparaţie cu viaţa odraslei, şi totuşi declară câtuşi de puţin tulburaţi că doar n-o să ţină copilul legat atâtea ore. Nuu, lăsaţi-l liber să zboare ca pasărea cerului prin parbriz. Între noi fie vorba la noi recordul o fost de 3 zile(citeşte 26h) şi 2000km cu plodul de 2 ani jumate ”legat” în scaun pe ruta Ruhrgebiet - România. Aşa că se poate, dar nu recomand maratonul ăsta nici la duşmani, şi asta nu din cauză că boracul ar fi plâns în scaun - prietenii ştiu de ce.
Bine ar trebui să nu mă mire foarte tare atitudinea mioritică despre maşini şi scaune, dacă mă gândesc că majoritatea vizitatorilor din .ro pe care-i iau din aeroport sunt cel puţin reticenţi dacă nu refractari de-a binelea la a purta centura pe scaunul din spate. Lor le explic de regulă, că la un impact la 150kmh, diferenţa între a purta sau nu centură pe scaunul din spate e diferenţa între o înmormântare frumoasă cu capacul deschis la sicriu şi una urâtă unde îngroapă ăia 3mc de pământ adunaţi cu buldozerul de pe marginea şoselei, că altceva n-au mai găsit din tine. Cei mai mulţi reacţionează pozitiv la asta, adică îşi pun hamul sau jugul cum mai e numit popular. Cei care au o rezistenţă sporită la sfaturi (vezi vârsta a 3-a) fac cunoştinţă cu ego-ul meu mai puţin prietenos care le comunică tăios că mă doare la bască de amenda de 40EUR pe care o vor plăti desigur ei în cazul în care ne opreşte poliţia, sau de modul în care îşi doresc să se împrăştie la mine pe parbriz la prima frână bruscă, dar că faptul că pe lângă asta o să iau şi puncte în permis chiar mă indispune teribil, aşa că la mine în maşină se merge cu centura pusă şi cu scaun de copil dacă aveţi sub 150cm. În înălţime, nu în circumferinţă!
Toate bune de pe Rhein si Ruhr.
* Asta cu ”aşa facem din moşi-strămoşi” îmi aminteşte de o povestioară de prin anii '30 când oamenii foloseau pixuri sau briantină pentru păr cu substanţe radioactive pentru că străluceau frumos. Faptul că în câţiva ani le cădea părul cu tot cu scalp sau vreo două deşte de la mâna dreaptă se pare că nu-i deranja.
** În realitate amenda e absolut modică, cam cât un scaun de maşină de calitate medie, adică 40 de EUR şi un punct în permis. Dar exceptând regiunile intens populate cu naţiuni conlocuitoare - şi până şi acolo e o totală excepţie - majoritatea poliţiştilor germani probabil n-o să ştie ce să facă în situaţia asta pentru că nu au mai întălnit-o vreodată. Aşa că nu m-ar mira să staţi vreo 5 ore acolo cu ei până se documentează.
miercuri, 15 decembrie 2010
Atmosferă de Crăciun
În sfârşit am intrat şi eu în atmosferă de Crăciun.
Mi-am luat hârtie igienică cu reni şi brazi, mi-am pus pe telefon un joc cu Moş Crăciun care aruncă darurile prin hornuri la copiii cuminţi - ăsta mi s-o părut mai antrenat ca joc de îndemânare şi viteză spre deosebire de celălalt unde Moş Crăciun îşi făcea pe horn nevoile la copiii obraznici care era mai mult de diaree şi viteză - muncesc cât 5 elfi la un loc în ziua de dinainte de ajun, şi de trei săptămâni zgrepţăn parbrizul cu elan în fiecare dimineaţă de parcă locuiesc în Laponia şi nu în Ruhrgebiet !!!
Dacă nici asta nu se mai cheamă Advent, înseamnă că n-am înţeles eu nimic din Crăciunul ăsta !
Şi vreau să urez şi pe această cale un călduros I Hate Winter and A Happy New Year la toată lumea.
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.
Mi-am luat hârtie igienică cu reni şi brazi, mi-am pus pe telefon un joc cu Moş Crăciun care aruncă darurile prin hornuri la copiii cuminţi - ăsta mi s-o părut mai antrenat ca joc de îndemânare şi viteză spre deosebire de celălalt unde Moş Crăciun îşi făcea pe horn nevoile la copiii obraznici care era mai mult de diaree şi viteză - muncesc cât 5 elfi la un loc în ziua de dinainte de ajun, şi de trei săptămâni zgrepţăn parbrizul cu elan în fiecare dimineaţă de parcă locuiesc în Laponia şi nu în Ruhrgebiet !!!
Dacă nici asta nu se mai cheamă Advent, înseamnă că n-am înţeles eu nimic din Crăciunul ăsta !
Şi vreau să urez şi pe această cale un călduros I Hate Winter and A Happy New Year la toată lumea.
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.
sâmbătă, 4 decembrie 2010
de prin şcoală
Un libanez, un indian, un turc şi un român la ora prânzului stau în jurul unei mese undeva în Ruhrgebiet şi beau cafea. Ăsta ar putea fi începutul unui banc dacă n-ar fi o scenă reală, petrecută acum câteva zile la şcoala din cartier, unde toţi aşteptam ca odraslele, viitori şcoleri de frunte ai ţării la anul, să iasă de la testul de limbă cu computerul.
Acuma e clar până şi pentru politicienii germani, vechi fii de nazişti cu acte în regulă, că ţara are o problemă cu generaţiile tinere care cresc aici şi cunosc la 20 de ani mai multă străineză decât germană. Dar poate totuşi exagerează cu testele. Ăsta-i al 3-lea test de limbă dintr-o lungă serie care ne aşteaptă cu braţele deschise să ne testeze până anul viitor în vară.
Oare încearcă să-i înveţe pe bieţii copii germana din teste, cum se învăţau testele grilă la medicină la admitere într-o vreme ?
Deşi cred că după ce te-ai fript cu ciorbă, sufli şi-n iaurt, de frică să nu te frigi din nou la limbă.
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.
P.S: Odrasla o trecut testul bine-mersi, aşa cum era de aşteptat. La limba lu' mă-sa ar avea probleme cu un asemenea test probabil.
Acuma e clar până şi pentru politicienii germani, vechi fii de nazişti cu acte în regulă, că ţara are o problemă cu generaţiile tinere care cresc aici şi cunosc la 20 de ani mai multă străineză decât germană. Dar poate totuşi exagerează cu testele. Ăsta-i al 3-lea test de limbă dintr-o lungă serie care ne aşteaptă cu braţele deschise să ne testeze până anul viitor în vară.
Oare încearcă să-i înveţe pe bieţii copii germana din teste, cum se învăţau testele grilă la medicină la admitere într-o vreme ?
Deşi cred că după ce te-ai fript cu ciorbă, sufli şi-n iaurt, de frică să nu te frigi din nou la limbă.
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.
P.S: Odrasla o trecut testul bine-mersi, aşa cum era de aşteptat. La limba lu' mă-sa ar avea probleme cu un asemenea test probabil.
miercuri, 1 decembrie 2010
de ziua ta...
Mă gândeam că România e ca o mamă ușor alcoolică, bârfitoare și șleampătă, dar care totuși face tot ce poate ea în felul ei ca să te crească și să-ți dea o bucată de pâine în mână. Și că probabil, ar trebui uneori să uităm micile mizerii zilnice pe care ni le-o făcut ani de-a rândul și să apreciem ansamblul.
Așa că La Mulți Ani de ziua ta mămico. Sper să fii fericită în colțul tău de Europă.
Toate bune de pe Rhein și Ruhr.
Așa că La Mulți Ani de ziua ta mămico. Sper să fii fericită în colțul tău de Europă.
Toate bune de pe Rhein și Ruhr.
miercuri, 20 octombrie 2010
Cugetãri...
... de-ale mele sau mai ales de-ale altora.
Oricine face copii cu gândul cã asta-l va face fericit, va fi cu siguranţã fericit. Numai cã nu în modul şi la momentul la care-şi închipuie el.
Diferenţa dintre STASI şi actualele servicii secrete e cã bãieţii ãia de mai demult chiar trebuiau sa munceascã pânã construiau tot arborele tãu de relaţii. Ãştia de azi îl iau de-a gata desenat de tine cu acurateţe pe Facebook.
Biserica şi regimul comunist sunt conceptual incredibil de asemãnãtoare. Ambele pleacã de la o idee nobilã, umanã şi frumoasã prin excelenţã (vezi scrierile lui Marcu şi Ioan şi ale lui Marx şi Engels). Şi ambele genereazã exact opusul ideii de bază la faza de implementare.
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.
P.S. Un titlu de post mai pompos decât ăsta nu cred ca mai găsesc eu prea curând.
Oricine face copii cu gândul cã asta-l va face fericit, va fi cu siguranţã fericit. Numai cã nu în modul şi la momentul la care-şi închipuie el.
Diferenţa dintre STASI şi actualele servicii secrete e cã bãieţii ãia de mai demult chiar trebuiau sa munceascã pânã construiau tot arborele tãu de relaţii. Ãştia de azi îl iau de-a gata desenat de tine cu acurateţe pe Facebook.
Biserica şi regimul comunist sunt conceptual incredibil de asemãnãtoare. Ambele pleacã de la o idee nobilã, umanã şi frumoasã prin excelenţã (vezi scrierile lui Marcu şi Ioan şi ale lui Marx şi Engels). Şi ambele genereazã exact opusul ideii de bază la faza de implementare.
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.
P.S. Un titlu de post mai pompos decât ăsta nu cred ca mai găsesc eu prea curând.
vineri, 15 octombrie 2010
japonezii nu stiu să strângă mâna...
...nemţoaicele în schimb da.
Prima dată când am auzit baliverna asta am tratat-o ca atare. Ce dracu poa să fie aşa de greu să dai mâna! Întinzi, strângi, scuturi, dai drumul. Până şi fiu-meu reuşeşte asta.
Asta până când am dat de-a binelea mâna cu un japonez. Cum să vă spun... e ca şi cum aş încerca să fac eu o plecăciune japoneză în faţa împăratului. O să am graţia unui elefant în tutu paraşutat din greşeală în rolul principal din Lacul Lebedelor. Cam aşa şi cu japonezii şi datul mâinii. Ori e prea moale, ori prea crispată, ori e prea flască, ori prea timid scuturată - încă mă mai refer la mână - ori toate astea la un loc combinate cu o sincronizare defectuoasă şi o umezeală endemică a palmei. Şi toate astea în ciuda eforturilor vădite pe care le fac bieţii oameni.
Ajung la vorba lu tata: ”Ficior! Nici să mănânci nu-i uşor că tre să duci lingura plină la gură!” - chestie care într-adevăr la anumite vârste (0-3, 90-93) poate fi o adevărată provocare.
În schimb nemţoaicele, mânca-le-ar tata, n-au probleme. Dau o mână... Ştiu o groază de japonezi care şi-ar da un an din viaţă să poată să o scuture aşa! Una din educatoarele lui fiu-meu mă surprinde de fiecare dată prin vigoarea demnă de o urmaşă a lui Bismarck, Friedrich Wilhelm I, Karl der Große şi tot neamul lor.
Eu, venit dintr-o cultură latină, unde femeile nu s-au desprins foarte demult, sau nu s-au desprins deloc, de obiceiul sărutatului mâinii, am de regulă expectanţe mai diafane de la o strângere de mână venită din partea unei doamne. Adică în genere mi se întâmplă să regăsesc o notă de feminitate (a nu se confunda cu fleoşcăiala asiatică) în gestul lor, şi nu fărmarea de oase aplicată pe post de strângere de mână(citeşte menghină) de vecinu Gheo, încărcător-descărcător de navete la angro, bucuros că mă vede şi poa să-mi ceară bani cu împrumut.
Deh, fericirea ca şi multe alte lucruri e o chestiune de expectanţe. Trebuie doar să mi le mai ajustez niţel. În sus de data asta. Sau e de fapt în jos?...
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr
Prima dată când am auzit baliverna asta am tratat-o ca atare. Ce dracu poa să fie aşa de greu să dai mâna! Întinzi, strângi, scuturi, dai drumul. Până şi fiu-meu reuşeşte asta.
Asta până când am dat de-a binelea mâna cu un japonez. Cum să vă spun... e ca şi cum aş încerca să fac eu o plecăciune japoneză în faţa împăratului. O să am graţia unui elefant în tutu paraşutat din greşeală în rolul principal din Lacul Lebedelor. Cam aşa şi cu japonezii şi datul mâinii. Ori e prea moale, ori prea crispată, ori e prea flască, ori prea timid scuturată - încă mă mai refer la mână - ori toate astea la un loc combinate cu o sincronizare defectuoasă şi o umezeală endemică a palmei. Şi toate astea în ciuda eforturilor vădite pe care le fac bieţii oameni.
Ajung la vorba lu tata: ”Ficior! Nici să mănânci nu-i uşor că tre să duci lingura plină la gură!” - chestie care într-adevăr la anumite vârste (0-3, 90-93) poate fi o adevărată provocare.
În schimb nemţoaicele, mânca-le-ar tata, n-au probleme. Dau o mână... Ştiu o groază de japonezi care şi-ar da un an din viaţă să poată să o scuture aşa! Una din educatoarele lui fiu-meu mă surprinde de fiecare dată prin vigoarea demnă de o urmaşă a lui Bismarck, Friedrich Wilhelm I, Karl der Große şi tot neamul lor.
Eu, venit dintr-o cultură latină, unde femeile nu s-au desprins foarte demult, sau nu s-au desprins deloc, de obiceiul sărutatului mâinii, am de regulă expectanţe mai diafane de la o strângere de mână venită din partea unei doamne. Adică în genere mi se întâmplă să regăsesc o notă de feminitate (a nu se confunda cu fleoşcăiala asiatică) în gestul lor, şi nu fărmarea de oase aplicată pe post de strângere de mână(citeşte menghină) de vecinu Gheo, încărcător-descărcător de navete la angro, bucuros că mă vede şi poa să-mi ceară bani cu împrumut.
Deh, fericirea ca şi multe alte lucruri e o chestiune de expectanţe. Trebuie doar să mi le mai ajustez niţel. În sus de data asta. Sau e de fapt în jos?...
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr
luni, 13 septembrie 2010
Sunt românofob dar mă tratez
Când am plecat din ţară cu ceva ani în urmă, îmi amintesc bine, naşii mei mi-au dat în bagaj, înafară de o sticlă de ţuică şi ajutor la împachetat, următoarea povaţă: “Finule, acolo pe meleaguri străine şi potrivnice, când ţi-o fi mai greu şi dorul de ţară mai mare, de un singur lucru să ştii să te fereşti, şi anume de români!”, “Păi care români naşule că doară eu mă duc în Germania nu în Bucureşti.”, “Las' c-o să vezi tu care. Tu atâta să ţii minte să te fereşti!”
Asta îmi aduce aminte acuma de o altă povaţă plină de înţelepciune de la instructorul meu de la şcoala de şoferi: “Fiule, camioanele şi tramvaiele au întotdeauna prioritate!”, “Chiar dacă vin din dreapta?”, “Întotdeauna!”, “Bine da' în carte scrie...”, “Bă, lasă cartea! Întotdeauna!”
De justeţea celei de-a doua reguli nu-i deloc greu să te convingi. Ajunge să faci mai mult de 100km la volan. Şi, apropo, se aplică în toată Europa. De exemplu în varianta germană pe autostradă un TIR care semnalizează că schimbă banda are întotdeauna prioritate. Şi credeţi-mă că-i mai sănătos să treci pe roşu prin faţa poliţistului scoţând în acelaşi timp mâna pe geam cu degetul ridicat decât s-o nesocoteşti pe asta.
De justeţea primei reguli o trebuit să mă conving pe propria-mi piele.
În vest sunt două tipuri de români. Unii pe care ai vrea să-i întâlneşti dar nu reuşeşti, şi alţii pe care n-ai vrea să-i întâlneşti dar nu reuşeşti.
Prima mea întâlnire cu un vajnic posesor de buletin de identitate o fost chiar în faţa primăriei unde şedeam la o palavră cu consoarta în maşină în timp ce fiu-meu dormea în spate. Moment în care se apropie de geam spre a cerşi o cetăţeană cu un bebeluş în braţe şi cu o hârtie scrisă în germană care descria necazurile dumisale, multe şi grele la număr. Iar eu ca să mă scot elegant, îi răspund în româneşte să mă lase în pace că nu vorbesc germană. “Haules, frateee, dă şhi tu un gologan la mandea barosanule!” îmi răspunde balabusta într-o română impecabilă. Eu şi ideile mele geniale să vorbesc româneşte!
Unul din momentele de subtil suspans în contact cu limba română în general şi românii în particular mi-l amintesc din metrou de la Roma, unde într-o îngrămădeală demnă de autobuzul 9, meseriaşul lipit de mine în partea din faţă îl întreabă, în româneşte desigur, pe un alt meseriaş împreună cu care tocmai făcea sandviş o tipă: ”Auzi bă, o fac pe asta acuma, sau aşteptăm până la prima?”.
Un alt moment în care îţi doreşti să uiţi subit limba română, sau măcar să nu-şi dea seama nimeni că o ştii, e când treci pe strada mare şi vezi doi indivizi ieşind dintr-un magazin şi unul îi spune celuilalt: “Vezi bă fraiere! Ţi-am spus că dac-aveam geaca groasă puteam să ciordim mai multe!”
Bine, dacă într-adevăr suferi, locurile cele mai indicate pentru a strânge legăturile umane cu patria mumă sunt fără doar şi poate aeroportul şi biserica.
La aeroport o aşteptam pe nevastă-mea într-o tăcere de aur urmărind cu încântare antropologică fauna care se perinda ţanţoşă prin zonă şi zbiera cu eleganţă în telefoanele dă fiţe mesaje subtile către mai puţin norocoşii rămaşi acasă. Când se trezeşte să mă sune un prieten din .ro să-mi transmită că tocmai o împachetase pe doamna la avion. Şi cum nu puteam să-i răspund în germană ca să nu cresc brusc cantitatea de înjurături din sistemul telefonic românesc, i-am răspuns în singura limbă pe care o ştiam amândoi mai bine (nu, nu în engleză!). Atâta i-o trebuit lu' meseriaşu' de lângă mine ca să dezlege frâiele întrebărilor nedorite. “Da de unde eşti? - De p'n zonă. - Da de unde exact? - Din Ruhrgebiet. - Da din ce oraş? - D'acolo. - Şi ce faci aici? - Bine. - Aştepţi pe cineva? - (Nu, doar îmi place să fac conversaţie) Nevasta. - Şi vii sâmbătă la concert? - Nu. - Cum nu vii la Costi Ioniţă, la Düsseldorf!? - Tre să mă duc neapărat la budă. (Dă Doamne să nu vină după mine!)” Nu-i aşa că am ocolit elegant răspunsul?
Da, vorbesc româneşte! Dar asta nu înseamnă că vreau să mi se vorbească oriunde aş fi! Mai vorbesc şi alte limbi, şi popoarele respective au decenţa să nu mi se adreseze oriunde m-aş afla şi oricând m-ar auzi. Iar dacă totuşi o fac, au decenţa să nu îmi pună întrebări pe care nici tata nu mi le-ar pune! Asta probabil se trage de la faptul că celelalte limbi pe care le vorbesc nu-s din Balcani.
La biserica ortodoxă e mişto că acolo vin veteranii. D-ăia fugiţi pe vremea securităţii. Care bineînţeles îţi scuipă seminţe în cap, şi-ţi spun cu nedisimulată condescendenţă: “Ştiu cum e să fii aicea la început, fără să vorbeşti limba şi fără o leţcaie în buzunar! Da' o să treceţi voi şi peste asta!” Aşa că te duci şi tu liniştit mai departe că doar n-o să dai teste de limbă în faţa prostului acuma. Bine bă că-i mă-ta nemţoaică bogată!
Dacă apreciez ceva în Germania e răceala lor proverbială. Cel puţin cea din relaţiile profesionale. Dacă te duci la doctor eşti Herr Popescu şi rămâi Herr Popescu indiferent de unde vii şi ce eşti. Şi între voi e o distanţă ca de la prim-ministru rus la ministru de externe american. Şi e foarte bine aşa!
Dar bineînţeles orice novice ca mine trebuie să înveţe mersul lucrurilor în viaţă din propriile greşeli, că doar n-o s-asculte sfaturile lu' naşu. Şi se duce plăvanul la doctori români, că deh, vorbim aceeaşi limbă. Proastă idee!
Pe lângă familiarismele de prost gust, bătutele cordiale pe umăr, trasul neinvitat de şireturi, întrebările despre salariu, nepoţi şi toate cele detalii intime, o să mai ai de suportat că:
- pediatrul îi dă lui fiu-tu antibiotic preventiv!
- dentistul încearcă să-ţi schimbe cu forţa o lucrare din gură sub pretextul că “am făcut atâtea lucrări la nespălaţii ăştia de nemţi şi să nu facem la un român de-al nostru”
- pediatrul spală pe jos cu asistentele şi cu tine în aceeaşi sesiune
- ginecologul se poartă cu tine aşa cum se poartă orice ginecolog de căcat din .ro
- dentistul o pune cu nesimţire pe nevastă-ta gravidă în luna a 6-a să-i facă şi lui un cozonac de paşte şi să i-l aducă acasă! (şi nevasta buşbee consimte!)
- ginecologul te pune să plăteşti pentru tratamente neaplicate
- dentistul îţi face un tratament invaziv contra paradontozei pe motiv că să fie acolo, că doar casa plăteşte deşi nici tu nici familia mă-tii n-au avut vreodată probleme cu aşa ceva
- ginecologul îi spune nevestii gravide să mai vină la control peste 3 zile deşi în maxim 48 de ore urmează să se infecteze şi ea şi copilul
O adevărată mină de aur doctorii români în Germania. Fereşte-te de ei ca de ciumă.
Eu după experienţele de mai sus m-am reorientat către “nespălaţii de nemţi”, iranieni, ruşi, turci, polonezi sau ce-or mai fi ei, numai româneşte să nu vorbească - aici mint cu neruşinare, doctorul de familie vorbeşte româneşte, dar e de fapt o săsoaică, şi are scuza că vorbeşte cu un puternic accent încrucişare terifiantă între lentoarea ardelenească şi temeinicia săsească.
Ştiu, sunt o groază de români normali în vest. Studenţi, economişti, profesori, babysitteri, ingineri, doctori, asistente, şoferi, mecanici, etc. Oameni cu bun simţ, oameni faini, cu care probabil ţi-ar face plăcere să schimbi o vorbă în româneşte uneori. Ăştia-s ăia la care nu reuşeşti să ajungi. Pentru că pur şi simplu nu ies în evidenţă din mulţime, pentru că au altceva mai bun de făcut decât să te agaseze pe tine cu întrebări idioate.
Aşa că am ajuns la atitudinea ,perfect detestabilă privind dinafară, de a ocoli românii (de nu mi-ar fi spus naşii). Cel puţin pe cei care ies în evidenţă. Dacă se întâmplă să cunosc vreun om fain (şi slavă Domnului, am cunoscut vreo câţiva) atunci e de bine, şi uneori rămânem şi prieteni. Dacă nu atunci cu siguranţă n-o să mă agit să cunosc vreunul, şi nici n-o să port tricoul cu Monitorul Oficial pe care l-am primit de la standul de carte al României la Frankfurt, împreună cu alte câteva cărţi în limba mamii vândute cu emfază la preţuri de speculă neruşinată – că deh tre' să ne promovăm cultura în lume, doar n-o să le vindem pe 2€ ca fraerii de la celelalte standuri şi ţări.
Şi dacă aveţi de gând să începeţi o controversă cu mine pe tema asta, nu uitaţi că atunci când am plecat din .ro n-am făcut-o din cauză că mă entuziasmau peste poate românii. Nu văd de ce ar începe acum subit să-mi placă. Mare lucru nu s-o schimbat la nici una din părţi.
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.
TODO: De adăugat statistica consumului de săpun şi cosmetice pe cap de locuitor pătrat în .de şi .ro la paragraful cu nemţii nespălaţi
Asta îmi aduce aminte acuma de o altă povaţă plină de înţelepciune de la instructorul meu de la şcoala de şoferi: “Fiule, camioanele şi tramvaiele au întotdeauna prioritate!”, “Chiar dacă vin din dreapta?”, “Întotdeauna!”, “Bine da' în carte scrie...”, “Bă, lasă cartea! Întotdeauna!”
De justeţea celei de-a doua reguli nu-i deloc greu să te convingi. Ajunge să faci mai mult de 100km la volan. Şi, apropo, se aplică în toată Europa. De exemplu în varianta germană pe autostradă un TIR care semnalizează că schimbă banda are întotdeauna prioritate. Şi credeţi-mă că-i mai sănătos să treci pe roşu prin faţa poliţistului scoţând în acelaşi timp mâna pe geam cu degetul ridicat decât s-o nesocoteşti pe asta.
De justeţea primei reguli o trebuit să mă conving pe propria-mi piele.
În vest sunt două tipuri de români. Unii pe care ai vrea să-i întâlneşti dar nu reuşeşti, şi alţii pe care n-ai vrea să-i întâlneşti dar nu reuşeşti.
Prima mea întâlnire cu un vajnic posesor de buletin de identitate o fost chiar în faţa primăriei unde şedeam la o palavră cu consoarta în maşină în timp ce fiu-meu dormea în spate. Moment în care se apropie de geam spre a cerşi o cetăţeană cu un bebeluş în braţe şi cu o hârtie scrisă în germană care descria necazurile dumisale, multe şi grele la număr. Iar eu ca să mă scot elegant, îi răspund în româneşte să mă lase în pace că nu vorbesc germană. “Haules, frateee, dă şhi tu un gologan la mandea barosanule!” îmi răspunde balabusta într-o română impecabilă. Eu şi ideile mele geniale să vorbesc româneşte!
Unul din momentele de subtil suspans în contact cu limba română în general şi românii în particular mi-l amintesc din metrou de la Roma, unde într-o îngrămădeală demnă de autobuzul 9, meseriaşul lipit de mine în partea din faţă îl întreabă, în româneşte desigur, pe un alt meseriaş împreună cu care tocmai făcea sandviş o tipă: ”Auzi bă, o fac pe asta acuma, sau aşteptăm până la prima?”.
Un alt moment în care îţi doreşti să uiţi subit limba română, sau măcar să nu-şi dea seama nimeni că o ştii, e când treci pe strada mare şi vezi doi indivizi ieşind dintr-un magazin şi unul îi spune celuilalt: “Vezi bă fraiere! Ţi-am spus că dac-aveam geaca groasă puteam să ciordim mai multe!”
Bine, dacă într-adevăr suferi, locurile cele mai indicate pentru a strânge legăturile umane cu patria mumă sunt fără doar şi poate aeroportul şi biserica.
La aeroport o aşteptam pe nevastă-mea într-o tăcere de aur urmărind cu încântare antropologică fauna care se perinda ţanţoşă prin zonă şi zbiera cu eleganţă în telefoanele dă fiţe mesaje subtile către mai puţin norocoşii rămaşi acasă. Când se trezeşte să mă sune un prieten din .ro să-mi transmită că tocmai o împachetase pe doamna la avion. Şi cum nu puteam să-i răspund în germană ca să nu cresc brusc cantitatea de înjurături din sistemul telefonic românesc, i-am răspuns în singura limbă pe care o ştiam amândoi mai bine (nu, nu în engleză!). Atâta i-o trebuit lu' meseriaşu' de lângă mine ca să dezlege frâiele întrebărilor nedorite. “Da de unde eşti? - De p'n zonă. - Da de unde exact? - Din Ruhrgebiet. - Da din ce oraş? - D'acolo. - Şi ce faci aici? - Bine. - Aştepţi pe cineva? - (Nu, doar îmi place să fac conversaţie) Nevasta. - Şi vii sâmbătă la concert? - Nu. - Cum nu vii la Costi Ioniţă, la Düsseldorf!? - Tre să mă duc neapărat la budă. (Dă Doamne să nu vină după mine!)” Nu-i aşa că am ocolit elegant răspunsul?
Da, vorbesc româneşte! Dar asta nu înseamnă că vreau să mi se vorbească oriunde aş fi! Mai vorbesc şi alte limbi, şi popoarele respective au decenţa să nu mi se adreseze oriunde m-aş afla şi oricând m-ar auzi. Iar dacă totuşi o fac, au decenţa să nu îmi pună întrebări pe care nici tata nu mi le-ar pune! Asta probabil se trage de la faptul că celelalte limbi pe care le vorbesc nu-s din Balcani.
La biserica ortodoxă e mişto că acolo vin veteranii. D-ăia fugiţi pe vremea securităţii. Care bineînţeles îţi scuipă seminţe în cap, şi-ţi spun cu nedisimulată condescendenţă: “Ştiu cum e să fii aicea la început, fără să vorbeşti limba şi fără o leţcaie în buzunar! Da' o să treceţi voi şi peste asta!” Aşa că te duci şi tu liniştit mai departe că doar n-o să dai teste de limbă în faţa prostului acuma. Bine bă că-i mă-ta nemţoaică bogată!
Dacă apreciez ceva în Germania e răceala lor proverbială. Cel puţin cea din relaţiile profesionale. Dacă te duci la doctor eşti Herr Popescu şi rămâi Herr Popescu indiferent de unde vii şi ce eşti. Şi între voi e o distanţă ca de la prim-ministru rus la ministru de externe american. Şi e foarte bine aşa!
Dar bineînţeles orice novice ca mine trebuie să înveţe mersul lucrurilor în viaţă din propriile greşeli, că doar n-o s-asculte sfaturile lu' naşu. Şi se duce plăvanul la doctori români, că deh, vorbim aceeaşi limbă. Proastă idee!
Pe lângă familiarismele de prost gust, bătutele cordiale pe umăr, trasul neinvitat de şireturi, întrebările despre salariu, nepoţi şi toate cele detalii intime, o să mai ai de suportat că:
- pediatrul îi dă lui fiu-tu antibiotic preventiv!
- dentistul încearcă să-ţi schimbe cu forţa o lucrare din gură sub pretextul că “am făcut atâtea lucrări la nespălaţii ăştia de nemţi şi să nu facem la un român de-al nostru”
- pediatrul spală pe jos cu asistentele şi cu tine în aceeaşi sesiune
- ginecologul se poartă cu tine aşa cum se poartă orice ginecolog de căcat din .ro
- dentistul o pune cu nesimţire pe nevastă-ta gravidă în luna a 6-a să-i facă şi lui un cozonac de paşte şi să i-l aducă acasă! (şi nevasta buşbee consimte!)
- ginecologul te pune să plăteşti pentru tratamente neaplicate
- dentistul îţi face un tratament invaziv contra paradontozei pe motiv că să fie acolo, că doar casa plăteşte deşi nici tu nici familia mă-tii n-au avut vreodată probleme cu aşa ceva
- ginecologul îi spune nevestii gravide să mai vină la control peste 3 zile deşi în maxim 48 de ore urmează să se infecteze şi ea şi copilul
O adevărată mină de aur doctorii români în Germania. Fereşte-te de ei ca de ciumă.
Eu după experienţele de mai sus m-am reorientat către “nespălaţii de nemţi”, iranieni, ruşi, turci, polonezi sau ce-or mai fi ei, numai româneşte să nu vorbească - aici mint cu neruşinare, doctorul de familie vorbeşte româneşte, dar e de fapt o săsoaică, şi are scuza că vorbeşte cu un puternic accent încrucişare terifiantă între lentoarea ardelenească şi temeinicia săsească.
Ştiu, sunt o groază de români normali în vest. Studenţi, economişti, profesori, babysitteri, ingineri, doctori, asistente, şoferi, mecanici, etc. Oameni cu bun simţ, oameni faini, cu care probabil ţi-ar face plăcere să schimbi o vorbă în româneşte uneori. Ăştia-s ăia la care nu reuşeşti să ajungi. Pentru că pur şi simplu nu ies în evidenţă din mulţime, pentru că au altceva mai bun de făcut decât să te agaseze pe tine cu întrebări idioate.
Aşa că am ajuns la atitudinea ,perfect detestabilă privind dinafară, de a ocoli românii (de nu mi-ar fi spus naşii). Cel puţin pe cei care ies în evidenţă. Dacă se întâmplă să cunosc vreun om fain (şi slavă Domnului, am cunoscut vreo câţiva) atunci e de bine, şi uneori rămânem şi prieteni. Dacă nu atunci cu siguranţă n-o să mă agit să cunosc vreunul, şi nici n-o să port tricoul cu Monitorul Oficial pe care l-am primit de la standul de carte al României la Frankfurt, împreună cu alte câteva cărţi în limba mamii vândute cu emfază la preţuri de speculă neruşinată – că deh tre' să ne promovăm cultura în lume, doar n-o să le vindem pe 2€ ca fraerii de la celelalte standuri şi ţări.
Şi dacă aveţi de gând să începeţi o controversă cu mine pe tema asta, nu uitaţi că atunci când am plecat din .ro n-am făcut-o din cauză că mă entuziasmau peste poate românii. Nu văd de ce ar începe acum subit să-mi placă. Mare lucru nu s-o schimbat la nici una din părţi.
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.
TODO: De adăugat statistica consumului de săpun şi cosmetice pe cap de locuitor pătrat în .de şi .ro la paragraful cu nemţii nespălaţi
Indispensabili
De curând am dat peste o vorbă a unui mic gânditor german – un tip oarecare care dădea interviu la un ziar: ”Cimitirul e plin de oameni indispensabili”
Se referea la d-ăştia de prin firme care au senzaţia ca-s absolut indispensabili, şi că fără ei, n-ar mai merge proiectul, departamentul, firma, economia naţională, cea mondială şi implicit planeta şi umanitatea.
Că asta-i adevărat mai mult de-o grămadă, se vede foarte uşor, atunci când muriţi. Sau în fine puteţi încerca şi varianta mai puţin brutală, a statului în spital o vreme, dar alegeţi-vă cu grijă spitalul că am auzit că în .ro se poate muri de la sportul ăsta.
Există şi varianta demisiei, dar bineînţeles asta nu poate fi luată în calcul, că doar sunteţi indispensabili, nu?
Apropo, ştie careva de ce le zice la izmene şi indispensabili? Cel puţin prin partea aia de Românie din care mă trag eu. E drept că pe acolo -20ºC iarna nu-i neapărat o chestie nemaivăzută, dar de aici şi până la a le zice indispensabili şi vara mi se pare că e cale lungă.
Nemţii le zic “Unterhose” adică “sub-pantaloni” - culmea pragmatismului, nu? Dar asta numa la izmene nu şi la fraierii truditori pe plantaţia de indispensabili.
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.
Se referea la d-ăştia de prin firme care au senzaţia ca-s absolut indispensabili, şi că fără ei, n-ar mai merge proiectul, departamentul, firma, economia naţională, cea mondială şi implicit planeta şi umanitatea.
Că asta-i adevărat mai mult de-o grămadă, se vede foarte uşor, atunci când muriţi. Sau în fine puteţi încerca şi varianta mai puţin brutală, a statului în spital o vreme, dar alegeţi-vă cu grijă spitalul că am auzit că în .ro se poate muri de la sportul ăsta.
Există şi varianta demisiei, dar bineînţeles asta nu poate fi luată în calcul, că doar sunteţi indispensabili, nu?
Apropo, ştie careva de ce le zice la izmene şi indispensabili? Cel puţin prin partea aia de Românie din care mă trag eu. E drept că pe acolo -20ºC iarna nu-i neapărat o chestie nemaivăzută, dar de aici şi până la a le zice indispensabili şi vara mi se pare că e cale lungă.
Nemţii le zic “Unterhose” adică “sub-pantaloni” - culmea pragmatismului, nu? Dar asta numa la izmene nu şi la fraierii truditori pe plantaţia de indispensabili.
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
