2 ani

Astăzi se împlinesc 2 ani de când am venit cu un Opel plin de bulendre şi am parcat plin de mândrie pe o stradă amărâtă din Ruhrgebiet.

Nu ştiu ce ar trebui exact să spun în momente d-astea "aniversare".
Ştiu sigur că nu-mi pare rău, şi că aş alege acelaşi drum, din nou, fără cea mai mică urmă de ezitare, dacă ar fi cazul.
Singurele lucruri de care mi-e dor din România sunt o mână de prieteni şi părinţii. Asta e o parte semnificativă din preţul pe care-l plăteşte orice emigrant.
Uitându-mă înapoi îmi dau seama că am plecat cu o îndărjire fantastică şi fără nici un gând de a mă întoarce vreodată. Iar asta e exact motivaţia de care ai nevoie ca să treci peste greutăţile create de noua limbă, noul sistem, etc.

Germania e pentru mine ca o femeie frumoasă pe care o descoperi încetul cu încetul. Cu siguranţă că în timp or să-ţi ajungă cunoscute şi defectele ei, pentru că, nu-i aşa, nu există femeie perfectă - aviz amatorilor(necăsătoriţi) - dar totodată n-ai să încetezi a te minuna de lucrurile faine pe care le dezvăluie.
Am început încetişor să înţeleg de ce mă simt eu bine aici, şi de ce sunt români care declară cu sinceritate în aeroport că n-ar sta nici să-i pici cu ceară mai mult de 2-3 luni aici.
Am început, cred, încetişor, să mă integrez în societatea din jur. Ea m-o acceptat mult mai uşor şi mult mai devreme oricum, dar procesele de finisare or să mai dureze încă un 10-20 ani probabil.

Ce ştiu e că dacă în următorii 1-2 ani nu voi reveni în ţară, atunci cel mai probabil îmi voi petrece aici următorii 18 ani până când copiii mei vor ajunge să-şi termine şcoala. Lor le datorez continuitatea asta în aceeaşi limbă şi sistem.
Cum momentan n-am nici un gând să renunţ la normalitatea germană pentru normalitatea română, aştept în linişte, savurând cotidianul, ce altceva îmi mai pregăteşte destinul, divinitatea, vecinii, şefii şi fiu-meu, şi încerc să nu uit că viaţa e ceea ce ţi se întâmplă în timp ce-ţi faci planuri.

Toate bune, de pe Rhein şi Ruhr.