jurnal de Paris

Cred că Parisul are mult mai mult farmec noaptea decât ziua. Căci, la fel ca în micul Paris, şi în „marele Bucureşti” micile da’ multele imperfecţiuni sunt estompate cu graţie printre fustele frumos luminate ale nopţii. Iar dacă ai şi un şofer care să dirijeze bolidul cu o doză de măiestrie şi două de inconştienţă (le-avea pe toate prin născare, francez fiind) ai chiar ocazia să admiri oraşul luminilor în toată splendoarea. Că dacă nu, singurele lumini de care o să ai parte îs stopurile pe frână de la maşina din faţă, farurile zăluzilor care încearcă cu o fervoare demnă de o reuşită mai sigură să se sinucidă(citeşte motociclişti) şi eventual flash-urile vreunui confrate latin care ţine să-ţi demonstreze că toţi de la Râm ne tragem, măcar în materie de circulaţie. Lumini de semnalizare n-am văzut.

Şi versiunea originală a Bulevardului Unirii din Bucale – Champs-Élizée pentru cititorii care s-au născut mai târziu şi n-au auzit de Ceauşescu şi de Casa Poporului – arată asemănător cu aia din albume dacă stai seara relaxat la o bere la bulevard la unul din nelipsitele bistro-uri pariziene. Acum dacă berea ţi-o plăteşte altcineva s-ar putea să fii suficient de relaxat încât să observi şi luminile din jur. Oricum pentru 7,5EUR primeşti o bere de 330g, un bol de şips(aşa le zice pe limba lu’ Voltaire) şi o doză considerabilă din renumita acreală arogantă a chelnerilor francezi.

Dacă ar fi să aleg între chestiile care mă sictiresc la culme în hotelurile franceze, mi-ar fi imposibil să mă hotărăsc între fantele de aerisire de la geamuri sau modul de a face patul.

Nu ştiu dacă în restul hexagonului e la fel, dar cel puţin în Paris toate ferestrele de hotel au în partea de sus o gură de aerisire lată de vreo 20 de cm şi înaltă de vreo 3 deşte. Ei ş-apăi prin borta şeea intrî frigu’ uăi baietiii şeva di spaimî, ş-alta nu. Iar dacă ai norocul să ai geamurile „la stradă” mai auzi şi toate camioanele care descarcă dimineaţa, şoferii care claxonează noaptea la unu şi tot restul. Pe asta de obicei o astup cu bandă scotch dar de data asta am uitat să-mi iau. Asta ca să nu-mi amintesc de primul hotel unde am stat şi unde aveam şi un ventilator în baie care mergea continuu şi făcea cam ca elicopterul lui nea Nicu în pană de benzină, şi despre care mi s-a spus că e pentru propria mea securitate în caz de incendiu – probabil ca să alimenteze focul cu oxigen şi să ard repede, să nu mă chinui mult, că altă explicaţie n-am găsit. Iar aşternuturile se montează probabil din aceleaşi considerente de securitate enunţate mai sus, ca un fel de mini-carceră, adică toate marginile (mai puţin cea din dreptul pernei – că asta era culmea) se vâră cu entuziasm sub saltea, astfel încât ajungi să te bagi în pat ca o scrisoare cu burtă şi picioare într-un plic subdimensionat format din saltea şi pătură. Iar dacă ţi-e prea cald noaptea la membrele inferioare, atunci e suficient să te gândeşti că la cap ţi-e frig din cauză că temperatura din cameră e aceeaşi cu cea de afară (vezi descrierea de la gura de ventilaţie) şi-ţi trece.

Trebuie să admit că poţi găsi şi lucruri bune la vecinii gali, spre exemplu budele de la diverse companii. Care bude, sunt nişte cămăruţe cu 4 pereţi dintre care unul cu uşă în care intri, închizi, şi te scremi liniştit până când albul ochilor îţi capătă o plăcută culoare roz tulburiu. Urăsc budele româneşti de firmă/spital/facultate gen Ali McBeal (alea germane-s şi ele exact la fel), adică o şură mare cu multe WC-uri despărţite de nişte firave paravane din carton presat, unde ai ocazia să savurezi un minunat concert de pârţâieli, icneli, scremete, gemete, oftaturi, pleoscăieli, stropeli, ţârâituri, picurături şi alte sunete pentru descrierea cărora aparatul lingvistic este de departe insuficient dezvoltat. Partea peisajului pe care doar segmentul coprofil al societăţii o apreciază pe deplin e că poţi chiar să te uiţi pe sub paravane ca să vezi de unde vine mirosul pestilenţial care îţi anihilează pentru moment simţul vederii. Şi crede-mă asta îţi conferă o nouă şi nebănuită perspectivă asupra distinsului partener de discuţie cu care trebuie să închei cine ştie ce negocieri în după-amiaza respectivă. Esenţial e să nu ai ezitări când trebuie să-i strângi mâna la sfârşit, că asta dă prost la public.

Le urez managerilor, arhitecţilor, decoratorilor şi şefilor de şantier care contribuie cu aplomb la aceste monumente ale apropierii între semeni să-şi construiască toţi o gigantică budă cu cabine de sticlă cu găurele şi dispuse în cerc în care să şadă şi să se uite în ochi unii la alţii încercând să parieze dacă celălalt e constipat sau diareic.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr după ore întregi de aşteptare pe sedeje.