Oameni si locuri - o retrospectiva romaneasca - I

De curând, un foarte bun prieten îmi povestea cu vervă şi cu real talent umoristic ceva întâmplări de prin Bucale, de pe vremea zăpezilor celor mari din iarna asta. În timp ce savuram cu plăcerea nedisimulată a privitorului de pe margine, povestioarele respective, i-am spus că toate astea ar şade tare bine într-un blog, care probabil ar avea mult mai mult haz decât încercările mele, mai mult sau mai puţin timide. La care interlocutorul îmi replică, "Da, dar tre' să le las să se decanteze aşa vreo lună, că dacă le pun în blog atuncea proaspete, seară de seară, îl umplu de carne urgent."
Cam aşa am încercat şi eu, cred, să-mi aştern gândurile despre Romania pe editbox-ul imaculat al blogului, la ceva mai multă vreme de la revenirea pe apele albastru-cenuşii ale Rinului şi Ruhrului. Asta ca să nu risc să adun o lungă listă de înjurături, urmată de vreo 2 laude timide, pe post de jurnal de bună revedere cu ţara mumă şi locuitorii ei (între noi fie vorba, ăştia din urmă îs cei care mă enervează cel mai tare şi nu ţara în sine).

Şi cum îi şade bine unui român sadea (că verde nu prea sunt), când vorbeşte despre ţara lui, am să încep cu criticile. Şi dacă nu mă pierd în ele şi în propriile-mi fraze şi afirmaţii, atunci o să vorbesc şi despre lucrurile bune, undeva mai târziu.

Ca emigrant, există o frază pe care o să ai plăcerea să o asculţi repetată la nesfârşit (suspectez totuşi că după ce mori frecvenţa se mai atenuează) de la o multitudine de persoane, din cele mai diverse medii, cu variate nivele de pregătire şi/sau inteligenţă (nu am sesizat încă o legătură proporţională între acestea), aflate desigur în cele mai diverse relaţii de rudenie/amiciţie/animozitate cu tine, frază de multe ori rostită cu o grimasă de superioritate moralizatoare: "Ce bah, ai uitat de unde ai plecat ?" cu varianta moldo-exclamativ-fals-mâhnită: "Da şi răpidea ai mai uitat di undi ai pliecat , uăi baieti !"
Cu fraza asta ţi se vor îndesa pe gât, pe nemestecate şi fără vreun drept de apel (că deh, nimeni nu-şi imaginează că un obraz fin ca tine ar cuteza să mai cârtească după un asemenea apel la conştiinţa de neam şi patrie) toate belelele care te-au întâmpinat de la neinspirata-ţi revenire pe pământul natal (sau de la Burebista, după caz) şi până la momentul curent, acestea, belelele, variind de la incompetenţa la nesimţire, cu trecere prin oricare altele imaginabile (şi, credeţi-mă, Kafka era un scriitoraş amator cu o acută lipsă de talent în curs de cronicizare, în comparaţie cu realul savuros românesc).
Şi culmea e că într-adevăr au dreptate ! Nu în sensul dorit de mulţi dintre ei, conform căruia trebuie să accept fără crâcnire orice dovadă de cretinism românesc, doar pentru că m-am născut şi crescut acolo, ci în sensul cel mai pur al cuvântului - vezi pentru documentare, Valea Plângerii din "Tinereţe fără bătrâneţe...", Valea Ozanei din "Amintiri din Copilărie" şi altele de gen. Într-adevăr uiţi, şi din fericire de cele mai multe ori uiţi lucrurile negative, de ajungi ca în bancul cu moşul care spunea că cel mai frumos an din secolul trecut o fost 1917 (în ciuda războiului) pentru că atunci avea el 20 de ani şi alergau gagicile după el. La fel şi ţie biet emigrant, s-ar putea să ţi se pară, după periplul european, aproape romantică şederea în Militari, în ciuda proprietăresei care venea duminica la 7 dimineaţa să-ţi arate cum se dezgheaţă frigiderul. Asta pentru că, precum bine ştii, creierul uman, săracul, dintr-un reflex natural de autoconservare va estompa cu grijă amintirile negative, şlefuindu-le cu şi mai multă grijă pe cele pozitive, numai bune de scos de la naftalină şi relatat la nepoţi.
Apropo, pentru toţi cei care îşi propun să-mi demonstreze că am uitat de unde şi de ce am plecat, le doresc să se mute de 4 ori într-un an, să aibă proprietarii mei şi peste tot vecini cum am avut eu în Melineşti. (La naiba, sună ca un fel de blestem, sper să nu încalc vreo regulă de-a lui google/blogspot şi să mă pună ăştia la index).

Două lucruri le uitasem într-adevăr pe alte meleaguri: mizeria şi nesimţirea...
Dar despre astea în postul următor.