reflecţii după o vară italiană

Na, nu-i aşa de greu să ajungi la Veneţia zilele astea. Trebuie doar să fii singurul dobitoc din firmă care n-o plecat în concediu şi poţi câştiga pe neaşteptate călătorii în diverse colţuri ale Europei. Cealaltă variantă era Tel Aviv. Şi mai puţin atractivă.

Iar dacă faci rezervările de pe o zi pe alta poţi alege şi trasee pline şarm care te învaţă practic geografia patriei, la patria teutonă mă refer. O combinaţie între programul de vară al cercului de turism de la Casa Pionierului, Bad Reichenhall şi ce iese dacă faci rutele jucând darts pe harta Europei. Adică zbori dimineaţa de la Düsseldorf şi te întorci seara la Frankfurt. Că la ora la care aterizezi tu, la Düsseldorf e program de linişte 22-6 – clubul pensionarilor cu aparat auditiv dat pe poziţia prea sensibil salută Lufthansa.

Noroc că aeroportul de la Veneţia e chiar lângă Veneţia, spre deosebire de aeroportul din Paris de exemplu, aşa că am apucat să văd Piaţa San Marco din avion timp de cca. 300ms. Milisecunde în care colegul meu de 150kg care obtura geamul până la sufocare, a pendulat niţel involuntar dreapta stânga la virajul în ac de păr realizat cu adâncă mândrie profesională şi dragoste de meserie de către fierar-betoniştii de la AirBerlin - că ăia garantat nu aveau ca primă calificare pilotajul, probabil făcuseră vreun curs de recalificare prin OFM sau ceva similar.

Cred că italienii trebuie să mai lucreze la indicatoare, până am ieşit din aeroport ne-o întrebat o englezoaică dacă tre’ să ia barca până la Veneţia, un neamţ cum să ajungă pe nu-ş' ce insulă şi noi înşine cum ajungem la parcare.

„Il bel paese” cum îi spun băştinaşii patrioţi îi faină într-adevăr. Ce-i drept nu din fuga maşinii la 150kmh între două întâlniri, dar are un country side* cu un ceva aparte, care te farmecă ireversibil.

Am oprit într-o trattoria prăfuită dintr-un sătuc uitat de lume înafara autostrăzii ca să mâncăm ceva cald şi repede de prânz. A fost ca un salt de 20 de minute într-un univers paralel. Cu panini calde ca la mama lor acasă, şi atmosferă de reclamele la bere cu calendario Peroni anii 60 – ce-i drept numai decorul, fără gagici, da camionagii erau destui.

Taximetriştii germani sunt instructori la şcoala de dans şi bune maniere** faţă de ăia italieni. Obiectivul ăstora din urmă e să-şi ducă clientul la destinaţie, iar spre deosebire de cei germani, nu-şi fac griji în câte bucăţi ajunge amărâtul cu inima în gât şi chiloţii pe faţă(de spaimă nu de altceva) la capătul celălalt.

Şi condusul în spatele celuilalt capătă o nouă dimensiune în Italia. Una submicronică! Taximetristul meu cred că se orienta după vitezometrul ăluia din faţă de fapt, fiindcă n-avea încredere într-al lui. Nici eu n-aveam. Că arăta 70kmh în zonă de 30.

Meserie locurile din avion de la Lufthansa, pentru prima dată după vreo 2 ani am reuşit să întind picioarele în avion, şi să le las şi loc la stewardese să treacă.

Aterizarea, cam de elev la şcoala de pilotaj, anul 1 cu repetiţie pe motiv de scutire de boală.

Mâncarea, cam ca raţia motanului după ce borăşte pe covor de prea multă ghiftuială cu păr propriu. Adică 40g de grame de crănţănele cu măsline. Originale. Italieneşti. Crănţănelele, nu măslinele, că alea erau numai în proporţie de 8% din total. Da’ şi eu nesimţit! Le-am băgat o spargere în buget. Le-am cerut a doua pungă! Al doilea pahar de cola n-am avut tupeul să-l mai cer. Acu’ mă gândesc că la 400EUR biletul/segment numai atâta le-o mai rămas pentru mâncare.

La Frankfurt în timp ce aşteptam trenul am cunoscut un mexican căsătorit cu o nemţoaică care se întreţinea cu fiică-sa în spaniolă şi cu mine în engleză, şi care ştia că limba română e grea de la prietenii lui români din Temeswar şi Hermanstadt emigraţi în Mexic înainte de al doilea război mondial. N-am stat prea mult de vorbă cu el că mi-era teamă să n-aflu că-i şi văr de-al treilea de pe mamă cu tata.

Acum scriu din ICE. Merge frumos consolarea feroviară germană. Nu la fel de repede ca rivalul încununat francez TGV, dar totuşi nu-i chiar de ruşine.

Ah, şi Rinul în Köln e luminat feeric noaptea.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.

* Cum dracu se traduce asta în română? Partea ţărănească? Sau poate peisaj rural.

** Bancul în original era aşa:

- Alo! Bună ziua! Şcoala de dans şi bune maniere?

- Ei pula dans, numai bune maniere!