reflecţii după o vară franceză II

Dacă vrei să vinzi ceva de haleală în Franţa scrii pe pachet că-i „onctueux” şi succesul e probabil garantat. Toate erau onctuoase acolo! Iaurtul era onctuos. Crema de ciocolată era onctuoasă. Şi muştarul era onctuos! Şi pe copii dup-aia îi întrebi simplu, vrei să faci pipi sau onctuos?

Castraveciorii cu oţet, chiar îs cu oţet. Adică oţetul nu l-au mai diluat şi cu alte zemuri, l-au pus aşa, cum l-au găsit în sticlă. Poţi să-l foloseşti direct la frecat vesela înnegrită sau dezinfectat chiloţii vecinului direct pe sârmă. Iar muştarul de Dijon e iute de-ţi rămâne odrasla germanizată cu bucata de wurst* de Strassbourg în gât şi cu lacrimile-n ochi, când întinge în el.

Cât despre profiterol, nu vi-l recomand pe cel de la Carrefour îngheţat la cutie. Asta dacă nu vreţi să experimentaţi senzaţii tari cum ar fi o călătorie în timp brusc până în 1987, Epoca de Aur, cofetăria Amandina, Piaţa Unirii pe stânga.

Le pays du Roumois (un fel de ţinutul Hârlăului şi Cotnariului în variantă franceză) în care am fost noi are nişte pliante cu obiective, istoric, trasee de drumeţie, restaurante şi cazare cum numai la Sibiu în 2007 am mai văzut. Şi nici celelalte câteva sute de pays-uri franţuzeşti nu stau mai prejos la capitolul promovare. Iar asta se vede la încasările lor din Turism. Poate trece şi Udrea** prin zonă să arunce un ochi prin broşuri, sau măcar primarul Hârlăului.

Dacă nu te duci cu maşina în Paris poţi trage concluzia că în Franţa sunt şi şoferi normali care vor să ajungă acasă la familie cu toate oasele întregi. Plăcută descoperire.

Să te duci dimineaţa la bulangiu (sper că aşa-l cheamă pe proprietarul de la Bulangerie) şi să iei pâine proaspătă şi eclere are un farmec indescriptibil. Pentru asta merită o vizită în Franţa. Iar foietajele, şi eclerele, şi tot restul, merită şi ele o degustare regească tot cu ocazia asta, că doar nu vă duceţi până acolo doar ca să vă întreţineţi cu bulanger-ul despre ultimele poze ale nevestei lui Sarko.

Din Franţa aş vrea să mai vizitez Provence, Elsass, poate Alpii Savoiei şi Côte d'Azur. Ce mă sperie e că am atât de puţin timp la dispoziţie până la Rollstuhl (dacă-l mai prind şi pe ăla). Să facem un mic calcul. Încă vreo 40 şi ceva de ani până la pensie a 28 de zile de concediu pe an, din care scădem jumătate pentru diverse alte activităţi unele mai plăcute, altele nu (cum ar fi vizitatul ambasadei pentru orice rahat de act, că vorba aia ‚noi suntem români’) deci 14 x 40 = 520. Şi ca să-mi urmăresc recomandarea de a petrece măcar 2 săptămâni într-un loc, îmi rămân maximum 40 de locaţii pe care le-aş putea vizita oarecum pe îndelete. Şi n-am scăzut încă anii de boală sau neputinţă (ai mei, ai consoartei, ai copiilor, ai părinţilor - vor veni şi astea), anii în care nu-mi voi permite financiar, anii în care pur şi simplu o să savurez liniştea propriei grădini, ş.a.m.d. Rămân puţini, vericule, puţini de tot, iar lumea e aşa mare: Toscana, Sicilia, Sardinia, Calabria, Roma, Norvegia, Finlanda, Costa del Sol, Barcelona, Madrid, Portugalia, Irlanda, Scoţia, Brazilia, Japonia, Caraibe, Jamaica, Madagascar, Grecia şi insulele ei, U.S., Australia, China, India, Sankt Petersburg şi poate Moscova, şi cred c-am mai uitat vreo 30 de destinaţii. Ca să nu mai vorbesc de sutele de locaţii din Germania, Olanda sau Belgia, care-s aici la o azvârlitură de băţ. Puţin timp vere! Prea puţin! Trebuie să mă grăbesc cumva.

Deşi existenţa mea e intrinsec legată de Internet şi comunicaţii, găsesc că e supercool să fii „deconectat” pentru o vreme.

E drept că roaming-ul îţi mai poate arunca ceva tuşe gri pe tabloul tău "romantically disconnected", dar orşicât.

Şi uite aşa ajungi să stai cu ochii pe ceas între 8 şi 9 seara ca să prinzi meteo de la jurnalul de seară de pe TF1, dar până la urmă chiar şi asta are farmecul ei desuet. Cine naiba se mai uită azi la TV ca să vadă cum va fi vremea mâine. (Sper să nu mă audă tata, că el chiar se mai uită. E drept are scuza că n-o ajuns fibra până la el. Nu că i-ar folosi la ceva.)

Apropo de farmec desuet, în Franţa, am sesizat o aplecare deosebită spre reclamele "d’antan". Ca astea sau astea spre exemplu, pe care le găseai la orice shop de suveniruri mai răsărit şi care nu lipseau desigur din casa locuită temporar şi de noi.

Bineînţeles că n-am scăpat până nu i-am luat lui fiu-meu un turn Eiffel auriu de la unul dintre sutele de vânzători de culoare care bătucesc voios malurile Senei cu vreo 10 kile de metal la purtător. Bine măcar că nu l-o ales pe ăla din plastic cu leduri sclipicioase, care mi se pare culmea kitschului. Deşi dacă te gândeşti că aşa o fost botezat pe la începuturi simbolul Parisului, parcă nu mai e chiar aşa contrastant acela cu leduri.

La Rouen am avut la un moment dat acelaşi sentiment de străfulgerare pe care-l avea Duncan MacLeod în Nemuritorul, când am văzut vreo şapte caucazieni cu alură carpatină sprijinind zidul în piaţa mare din faţa Domului. Mai târziu mi-am confirmat presimţirea auzindu-i disputându-şi în graiul nostru strămoşesc, o problemă de marfă şi magazine (că doar nu de geometrie neeuclidiană). Şi oricât s-a străduit partea corectă politic din mine să mă convingă că erau doar bieţi oameni veniţi la muncă cinstită, n-am putut să scap de gândul că în 3 ani de muncă cinstită prin străinătăţuri eu n-am sprijinit niciodată timp de 4 ore la prânz nici un zid. Poate trebuia să mă angajez în construcţii.

Una peste alta, cred că nu-i politicos să nu dai o fugă în ţara lui Asterix şi Obelix, a Marchizului de Sade şi a lui Zinedine Zidane înainte de a da colţul. Eu unul am dat.

Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.

* wurst=cărnat pentru neofiţi şi restul Germaniei, Austriei şi Elveţiei

** pentru cei ca mine care au aflat mai târziu, tanti asta e ministereasa turismului actualmente în le pays du Mioriţa