24 septembrie: Azi am fost la IKEA în şlapi şi bermude să-mi iau o pălărie de soare la ofertă. Nu mai erau. În locul lor erau grămezi de ornamente de brad ! Cred că totuşi au început să facă stocurile de marfă din timp şi nu mai aveau loc pentru astea în depozit. Dar totuşi, de ce aveau şi preţ pe ele ? Ciudat.
4 octombrie: Se îngroaşă gluma. Am văzut aceleaşi grămezi şi la Real. Oare chiar toţi au epuizat spaţiile de depozitare ?
20 octombrie: E clar. Nu-i nici o problemă cu spaţiul. În toate magazinele tronează câte un raft cu ghirlande şi santaclauşi.
1 noiembrie: Catalogul de la Quelle are un moş Crăciun mare pe copertă. Seamănă cu un personaj din romanele lui Stephen King.
5 noiembrie: E jale. Tot ce găseşti în magazine se reduce la mărfuri de Crăciun. De la Spekulatius până la prezervative cu miros de brad. Abundă totodată de Adventskalender.
7 noiembrie: Primăria a început să împodobească stâlpii cu ghirlande luminoase şi brăduţi. Încep să-mi spun că totuşi poate nemţii sărbătoresc Crăciunul mai devreme. Să fie ceva de la diferenţa de fus orar ?
9 noiembrie: E plin de îngeraşi peste tot ! E cam sufocant. Am uitat să vă spun, aici nu vine Moş Crăciun, aici vine ChristKind şi aduce cadouri.
10 noiembrie: Mi s-a părut că aud ceva la radio despre amenajarea pieţei de Crăciun. Probabil germana mea păcătoasă e de vină.
12 noiembrie: Colegii mai bătrâni de la servici par îngrijoraţi şi vorbesc de trafic şi probleme. Nu înţeleg de ce.
15 noiembrie: S-a deschis piaţa de Crăciun de la mall. Mi se pare inimaginabil de devreme pentru aşa ceva. Sunt precisă că nemţii sărbătoresc Crăciunul mai devreme cu vreo lună.
19 noiembrie: Şeful meu are ca motto pe Skype: "All around is Harmonie !" (cu scriere şi puternic accent german desigur) urmată de un rânjet diabolic. Nu prea înţeleg de ce.
21 noiembrie: E iadul pe pământ! Abia ajung la servici sau în oraş! Fluvii de maşini personale şi autocare din toate colţurile landului şi cu precădere din Olanda se revarsă fără încetare către mall şi piaţa de Crăciun. Poate trag la Glühwein.
23 noiembrie: Nu prea mai găsesc Adventskalender pentru fiu-meu. Şi totuşi mai e o săptămână până la Advent !
25 noiembrie: Am fost azi la mall. Am supravieţuit. Cu greu. Densitatea de oameni o depăşeşte pe cea din autobuzul 387 la orele de vărf. Se cumpără totul cu o frenezie sălbatică. Nici urmă de criză economică.
27 noiembrie: Colegii spun că brazii buni s-au dat deja. Nu înţeleg la ce se referă. Afurisită limbă germana asta.
1 decembrie: Am văzut o farmacie care oferea soluţii profesionale pentru Weihnachtstress (=stress de Crăciun). Totuşi parcă asta era o sărbătoare a bunătăţii şi armoniei.
2 decembrie: Colegii m-au lămurit Weihnachtstress se referă la chinurile stomacului după întâlnirea cu derivatele lui Culiţă (aşa îl chema pe porcul bunicii). Cică dacă vreau ceva să-mi protejeze sănătatea mentală de efectele isteriei din jur trebuie ori să merg în Olanda după ceva ierburi de calitate, ori să cer o reţetă pentru Vorweihnachtstress(=stressul pre-Crăciunian)
3 decembrie: Spiritul Crăciunului mă hăituieşte. Toţi aleargă căpiaţi după cadouri. Cred că şi pe ei îi hăituieşte. Totuşi mai e vreme după calculele mele.
6 decembrie: Moş Crăciun o venit deja la grădiniţă la fiu-meu. Mă rog, ăştia îi spun Nikolaus, dar arată exact ca ăla tradiţional de la mama, de acasă, de-i spuneam noi Moş Gerilă şi apărea în reclamele la Coca Cola deghizat în Santa Claus.
9 decembrie: Pe amazon.de scrie că încă mai vindem cadouri de Crăciun pentru superîntârziaţi. Încep să-mi fac probleme.
10 decembrie: Nu reuşesc să-mi amintesc exact de la ce vine treaba asta cu Crăciunul. Nu găsesc prea multe indicii în jur. O fi naşterea lui Santa Claus.
13 decembrie: Am auzit că se spune politically correct "Seasonal Greetings" ca să nu-i deranjăm pe cei care n-are Crăciun şi care poate să se streseze foarte tare de asta şi să pune bombe.
14 decembrie: Noroc că l-am dat pe fiu-meu la o grădiniţă catolică. Să nu uit să-l întreb diseară ce-i cu Crăciunul.
15 decembrie: Mi-am luat brad. Vânzătorul plictisit a mormăit ceva despre străini întârziaţi! Am mormăit şi eu mai multe în româneşte.
16 decembrie: Au început reducerile masive la articole de Crăciun. La Woolworth e 50%! Cică nu le mai cumpără nimeni. După calendarul meu ar mai fi totuşi 10 zile.
17 decembrie: Am fost la supermarket să-mi iau ceva dulciuri de Crăciun. Nu mai sunt. Acolo unde pe 5 noiembrie erau munţi de Panettone acum sunt conserve de vită.
18 decembrie: Umblu de 3 ore să-mi iau instalaţie de pom. Nu mai sunt nicăieri. Am văzut una într-un magazin. A trebuit să mă lupt cu 1 turc, 3 chinezi, 2 indieni şi un neamţ. Ultimului i se stricase cea de acasă - ceilalţi vroiau să o vândă pe piaţa neagră. N-am câştigat. Neamţul era mai mare şi mai antrenat.
19 decembrie: Mi se pare că vecinul şi-a scos deja din geam decoraţiile de Crăciun. Oricum majoritatea magazinelor au făcut-o deja.
20 decembrie: Am văzut o ofertă la zambile în ghiveci ! Ghiocei n-aveau. Ouă vopsite avem oricum tot timpul anului. Încep să am probleme cu percepţia timpului.
22 decembrie: I-am cumpărat lui fiu-meu nişte lopăţele pentru nisip şi cremă antiarsuri la preţ bun. Cică e început de sezon.
23 decembrie: E o linişte pe străzi de-ţi ţiuie urechile. Unde-or fi dispărut toţi ?
24 decembrie: Mâine cred că trebuie să mă duc la servici, după toate semnele Crăciunul s-a încheiat deja. Cred că l-am ratat.
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr şi Crăciun Fericit
miercuri, 24 decembrie 2008
joi, 18 decembrie 2008
praivăsiu mă-tii
De vreme ce Germania tocmai o sărit de curând de pe locul 1 în lumea civilizată pe locul 7 la capitolul protecţia vieţii private (iar România e new entry pe locul 2 !!!) scumpul nostru ministru de interne tocmai ne-a pregătit o lege care să ne supravegheze şi culoarea produselor reziduale care zboară în latrină - inclusiv spionajul oficial de stat a tot ceea ce butonezi tu pe calculator începând cu momentul în care ai avut ghinionul să primeşti un spam din Pakistan sau un mail din România cu cuvântul ăla din cinci litere folosit de băjeţii cu turban la reamenajări urbane.
Oricum dacă n-aţi citit până acum 1984 a lui Orwell puneţi repede mâna pe carte (absolut extraordinară de altfel) creionează viitorul cu o precizie fantastică - şi din câte se vede guvernele noastre dragi au luat cu entuziasm cartea ca pe manual de implementare a unei societăţi.
Apropo, nu vă faceţi probleme, că urmează şi românii - vorba aia, dacă aşa face Europa!
Iar dacă ziua de afară e prea frumoasă şi însorită, şi aveţi prea mult chef de viaţă puteţi încerca să vi-l ruinaţi cu ce mai spune decanul de la Harvad şi vreo doi pretenari despre praivăsiu mamii lor în cărţulia cu acelaşi titlu (în traducere engleză desigur): Blown to Bits: Your Life, Liberty, and Happiness After the Digital Explosion
Toate bune şi supraveghere plăcută de pe Rhein şi Ruhr
Oricum dacă n-aţi citit până acum 1984 a lui Orwell puneţi repede mâna pe carte (absolut extraordinară de altfel) creionează viitorul cu o precizie fantastică - şi din câte se vede guvernele noastre dragi au luat cu entuziasm cartea ca pe manual de implementare a unei societăţi.
Apropo, nu vă faceţi probleme, că urmează şi românii - vorba aia, dacă aşa face Europa!
Iar dacă ziua de afară e prea frumoasă şi însorită, şi aveţi prea mult chef de viaţă puteţi încerca să vi-l ruinaţi cu ce mai spune decanul de la Harvad şi vreo doi pretenari despre praivăsiu mamii lor în cărţulia cu acelaşi titlu (în traducere engleză desigur): Blown to Bits: Your Life, Liberty, and Happiness After the Digital Explosion
Toate bune şi supraveghere plăcută de pe Rhein şi Ruhr
miercuri, 17 decembrie 2008
povestiri de pe autostrada II
Cred că primul post despre asta a fost prea încrâncenat şi forţat educativ aşa că am să revin la lucruri mai uşor digerabile - povestiri hazlii de pe autostradă.
Sau mai bine îi ziceam "Tales from the Crypt".
Una din preferatele mele e cum să apari la televizor urgent sinucigându-te. Nu-i aşa simplu, având în vedere că se sinucid o groază de ciumeţi în zilele noastre şi prea puţini apar pe sticlă post-mortem. Reţeta e furnizată de un tânăr german care a ales să se sinucidă sărind în gol de pe un pod de deasupra autostrăzii. Bineînţeles la o oră de trafic intens. Acum să mutăm camera în cabina camionagiului Hans B. care conduce liniştit (a se citi 'cucăind') tirul de vreo multe ore bune. La trecerea pe sub podul 152 de pe A42 (pod pe care camionagiul nici nu-l observă) se lipeşte deodată cu voioşie de parbriz ca marca de scrisoare tânărul Fritz T. (ăla despre care pomeneam mai sus). Moment în care Hans al nostru consultă mental toate regulile şi experienţele de circulaţie şi şoferie pe care le acumulase în cei 20 de ani de carieră şi nu găseşte nimic care să-i spună cum să reacţioneze. Aşadar îşi comută creierul pe pilot automat modulul panică şi trage vârtos de volan stânga ca să-l ocolească pe tânăr - deşi e oarecum dificil să ocoleşti pe cineva cu camionul de la o distanţă de circa 300 de microni. Participanţii la trafic din spatele lui care circulau desigur la o distanţă absolut regulamentară de vreo 2m25 unii de alţii(vezi postul anterior) se înfig vârtos în camionul răsturnat pe şosea şi contribuie cu avânt pioneresc la un carambolaj de vreo 14 maşini. Eh, dragii mei, uite aşa poţi ajunge garantat pe prima pagină a ziarelor din zonă şi la buletinul naţional de ştiri. Finalul e relativ fericit, tânărul Fritz a dat colţul aşa cum şi-a dorit de altfel. Şoferii tuturor maşinilor au ales să rămână în viaţă, care mai fără o mână, care fără un picior, dar oricum nimic deosebit. În rest, circulaţi, circulaţi, nu-i nimic de văzut aici.
Ca să rămânem tot la capitolul poduri, de altfel foarte bine realizate prin zonă, trebuie să vă povestesc că nemţii au obiceiul în noaptea de Paşte să aprindă pe câmp nişte focuri destul de înalte, care bineînţeles sunt alimentate cu butucei de lemn. Ei, tocmai de Paşte, şi tocmai un butucel din ăsta de vreo 6 kile şi-a găsit meseriaşul Nicolai H. să arunce de pe pod pe autostradă, fix în momentul în care o familie (părinţii şi doi copii) trecea cu BMWul pe acolo. Ca într-o reuşită povestire din criptă, butucul intră prin parbriz şi o omoară instant, sub privirile îngrozite ale copiilor şi soţului, pe mama Olga K. care şedea pe scaunul din dreapta, numit popular şi locul mortului. Acum, după cum demonstra niscaiva prof de fizică de pe la Bremen se pare că aia era ziua absolut norocoasă a meseriaşului şi că ar fi trebuit mai degrabă să meargă să tragă un loz în loc să arunce butucul. Pentru că dacă viteza automobilului ar fi variat cu numai 2% butucul nu mai atingea parbrizul - la fel încă vreo 50 de alţi parametri ai mişcării.
Nu-i aşa ca o să treceţi cu mai mare atenţie pe sub poduri de-acum înainte, copii ?
Dar să rămânem pe autostrăzile noastre dragi trecând la cazuri mai apropiate.
Acum vreo 3 ani, un coleg de la firmă care naviga paşnic cu o Zafira face o figură din-aia ca-n Transporter 2 cu maşina şi se răstoarnă frumos pe câmp alături. Cum inginerii de la Opel îşi făcuseră temele la materia Safety pe caietul de clasă de data asta, nu păţeşte mai nimic nici el nici familia din maşină. Aşa că omul se duce buimac pe marginea autostrăzii să oprească pe cineva să-i ajute/transporte. Un bun samaritean (sau diavolul în persoană, încă mai sunt dubii) opreşte cu maşina pe banda de urgenţă, iar colegul nostru ocoleşte maşina şi se duce la geamul şoferului să-i vorbească. Moment în care trece un tir şi rezolvă negativ calculele inginerilor de la Opel - îl stâlceşte profesional şi definitiv.
Aici găsesc potrivit să ne amintim că pe autostradă trebuie să aveţi în maşină mai precis în torpedou o vestă reflectorizantă ca dacă parcaţi pe banda de urgenţă să ieşiţi din maşină cu ea pe voi (la vestă mă refer, nu la nevasta isterizată) şi nu să o căutaţi prin portbagaj printre damigeana de la naşu şi cârnaţii de la mama-soacră (la fel tot despre vestă vorbesc).
Nu-i aşa, dragii moşului, că data viitoare când vi se strică maşina o să staţi înafara autostrăzii, în răpă, în pădure, oriunde o fi, că vorba aia e mai sănătos să te prindă grănicerii, porcul mistreţ sau pişarea de frig în câmp decât tirul sub el ?
Şi ca să încheiem într-o notă mai veselă aşa ca de sărbători mai am două povestioare.
Una apropo de animăluţele drăgălaşe ce ne populează pădurile, păduri traversate de autostrăzi desigur. Un domn destul de simpatic de felul lui, bun cunoscător al legii, circula liniştit (ca o victimă ce se respectă) pe banda 3, deşi banda 2 era liberă, aşa că omul nostru schimbă regulamentar pe banda din mijloc şi-i dă gaz în continuare. La care fiu-su din spate îl bate pe umăr şi-i spune: "Dar mistreţul mort de pe banda 3 l-ai văzut.". "Nuuuu !!!" răspunde omul îngrozit cu ochii ieşiţi din orbite, şi pulsul urcându-i paşnic la 212 ajutat de nodul din gât care se instalase confortabil şi pentru multă vreme.
Cealaltă s-a petrecut coleşica la noi în Ruhrgebiet pe A52 unde un as al aviaţiei de data asta s-a hotărât din motive încă necunoscute să aterizeze pe capota unui Audi A3, în direcţie contrară sensului de mers, desigur, dar asta numai după ce a mai dărmat ceva semafoare şi parapeţi în picaj. Partea amuzantă e că ăsta era un avion mic, o cursă charter, şi că şoferul şi pilotul, ba chiar şi şoferii celorlalte cătorva maşini care, furate de peisaj, s-au înfipt în carambol, n-au păţit mai nimic. La fel de cinic e că pasagerele avionului au ieşit cam şifonate din afacere, dar în viaţă. Ei nu mai bine te duci cu trenul, că dacă pleci cu maşina cine ştie ce zănatec aterizează pe capota ta !
La toate astea nu există decât un singur sfat general, mergeţi mai des pe la biserică, dragii moşului, că eu altceva nu prea ştiu ce să vă spun.
Drum bun oriunde v-aţi afla şi toate bune de pe Rhein şi Ruhr
vineri, 5 decembrie 2008
povestiri de pe autostrada I
Autostrada - aach, fascinant subiect. Vorba unui coleg de "suferinţă înafara ţării" de pe un forum unde venise întrebarea ce merge bine/ce ne place în Germania: "read my lips: AUTOBAHN". Superbă invenţie. E cea mai sigură şosea dintre toate tipurile de şosele după toate statisticile - are o singură problemă poţi da colţul urgent când ai un accident la 150kmh.
Când am venit prima dată aici aveam senzaţia că nu e mare lucru să conduci pe autostradă, ce dracu, dacă am supravieţuit în Bucureşti. După 2 ani şi vreo 45 de mii de km din care 80% pe autostradă, cred că atunci, ca şi restul de 99% dintre români mă supraestimam grosolan - acum mă supraestimez mai discret.
Admiram zilele trecute o reclamă la cauciucuri, "reşapate în UE". Cool, ursule! ADACul se dă de ani de zile de ceasul morţii cu testele la cauciucuri şi demonstraţii despre cât de importante sunt, şamd. şi totuşi sunt o groază de năuci care economisesc 20EUR per cauciuc ca să aibă cu ce merge pe ploaie sau zăpadă cu 180kmh. După ceva experienţe pline de adrenalină şi accidente cu cauciucuri de rahat, cred că ştiu care-i problema. Pur şi simplu, oamenii nu se pun, mental, în situaţia cea mai potrivită pentru a evalua produsul. Să facem un exerciţiu de imaginaţie, închipuie-ţi că eşti pe autostradă, cu mâinile încleştate pe volan, cu frâna apăsată la fund, cu fălcile strânse şi muşchii crispaţi, ABS-ul scheaună şi se zbate din toate încheieturile, iar maşina rulează cu 100kmh (că tu aveai 150kmh când ai început să frânezi) către tirul răsturnat din faţă - ei, închipuie-ţi că în momentul acela te-ar întreba cineva dacă ai fi de acord să plăteşti cu 10EUR mai mult pentru fiecare cauciuc, dacă ai şti că te-ai opri cu 10m mai devreme. Oare ce-ai răspunde ?
Îmi amintesc că într-o zi superbă de duminică, intru pe A3 cu toată familia în maşină. Traficul e relativ aglomerat, dar nefiind camioane se merge bine şi repede, 120kmh pe prima bandă, şi cât vrea Dumnezeu sau cât îl ţine pe diliul de la volan pe a treia. Parcurg vreun kilometru pe prima bandă şi observ la un moment dat un cauciuc care traversează autostrada de la mijloc către margine, iar duba albă de pe banda trei începe să danseze discret aşa cam cum ar începe să danseze o maşină căreia îi pleacă un cauciuc de pe jantă la 150kmh. Finalul e sec, fericit şi greu de crezut, duba reuşeşte printr-o minune să taie cele 3 benzi la viteza aia şi să oprească lângă parapet pe banda de urgenţă. Nici o maşină nu se izbeşte de nimic. Mult mai interesante sunt probabil gândurile disperate ale şoferilor din momentul ăla: "Frânez şi mă striveşte ăla din spate, sau rulez în continuare şi mă stâlcesc de ăla din faţă ?" Oricum asta se întâmplă o singură dată în viaţă, şi nu obligatoriu pentru toţi în viaţa curentă.
Apropo de viteze şi distanţe, există o serie de reguli de circulaţie pe autostradă pe care puţini din-afara Germaniei le cunosc, şi mulţi din interiorul ei nu le dau atenţie.
Ce ştie toată lumea e că în .de nu sunt limite de viteză pe autostradă, în fine pe 80% din ele, cel puţin. Ce nu ştie toată lumea e că există o viteză recomandată de 130kmh. Aşa că dacă vreunul din voi vrea să încerce cum merge noul lui Ferrari după ce i-au modificat băieţii de la colţ limitarea electronică de la 250kmh şi o calcă la 340kmh, moment în care se înfige în baba care depăşea neregulamentar cu 92kmh un camion care rulează cu 89kmh, o să aibă o serie de surprize, în eventualitatea puţin probabilă că supravieţuieşte. Va purta o parte din vina accidentului şi asigurările or să strâmbe din nas cu graţie şi îl vor face copărtaş la plata daunelor cauzate, ceea ce, dacă ai adunat şi un carambolaj de 25 de maşini în coada ta, poate urca la o sumă frumuşică, cam ca în filmele cu oameni foarte bogaţi (vezi Dallas, Moştenirea Familiei Guldenbug, and co.)
Din acelaşi ciclu foarte puţin cunoscut de olandezi şi est-europeni, ar mai fi că a te posta pe banda 3 şi să rămâi acolo, fiindcă ţi se pare ţie mai comod e o infracţiune. Straßenverkehrsordnung (frumos cuvânt=codul rutier) spune că se circulă întotdeauna pe cea mai din dreapta bandă care-ţi permite deplasarea cu viteza dorită (şi eventual permisă). Apropo de asta, depăşirea prin dreapta e la fel de interzisă şi costă doar 50EUR şi 3 puncte. Şi tot la capitolul depăşire, blitzuitul din faruri e permis, atâta timp cât nu e foarte agresiv, moment în care se poate transforma în agresiune=250EUR şi permisul suspendat.
Şi în final regula nesocotită cu cea mai mare graţie dintre toate e aceea a distanţei între maşini în timpul deplasării. Simplu, distanţa trebuie să fie egală jumătate din cuantumul vitezei. Adică la 120kmh trebuie să ai măcar 60m între tine şi adormitul din faţă. Asta echivalează cu de 2 ori distanţa dintre stâlpii reflectorizanţi de pe marginea şoselei - da în Germania există aşa ceva şi nu trebuie să cobori din maşină ca să vezi încotro fuge şoseaua(cum am făcut eu pe plaiurile natale) şi nu-i fură nimeni să şi-i pună la căruţă (să-l văd eu pe ăla care fură stâlpi cu tirurile la 100kmh claxonând la 2m de fundul lui). Că puţini pun la suflet asemenea reguli ştirbitoare de personalitate o dovedesc carambolajele de la 5 maşini în sus pe care le poţi observa cu mândrie pe şoselele patriei - şi nu, nu-s maşini conduse doar de olandezi sau alte naţii.
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr,
P.S. Cred că ar fi trebuit sa vă urez ochii mari, cauciucuri bune şi nu conduceţi mai repede decât poate îngerul vostru păzitor să zboare.
luni, 10 noiembrie 2008
noaptea de dinaintea plecării
La fel ca orice mândru fost viitor emigrant, îmi amintesc de lungile luni dinaintea plecării în care mi-am facut o mie de gânduri şi de planuri, şi totodată am încercat cu o febrilitate paranoică să anticipez o lungă serie de probleme, nevoi şi deziluzii.
Am eşuat zgomotos şi lamentabil.
Nici una dintre problemele, nevoile sau deziluziile mele majore, pe care mi le-am imaginat cu o fervoare demnă de o soartă mai bună, nu s-a adeverit în realitate. Pur şi simplu.
Desigur există şi un schepsis în toată povestea asta, şi anume acela că am întâmpinat cu totul alte provocări. Dar aproape întotdeauna nebănuite.
Explicaţia e atât de simplă încât e greu de acceptat. E o sumă de platitudini descrise aici mai jos pe care totuşi din varii motive nu putem, nu vrem sau nu reuşim să le interiorizăm.
Ideea de bază: e aproape imposibil să evaluezi ce înseamnă să trăieşti într-un loc atât de diferit de al tău într-un timp mai scurt de câteva luni.
Trebuie pur şi simplu să trăieşti într-un loc pentru a-l înţelege. Călătoriile n-ajută. Bine, uneori nici trăitul acolo n-ajută, vezi "ghetourile" din Ruhrgebiet sau cartierele Bucureştiului populate cu vestiţii "ţărani de oraş".
Şi când spun trăieşti nu mă refer să te duci câteva săptămâni şi să-ţi faci veacul printr-un hotel. Nu. Mă refer să locuieşti cu adevărat acolo, să-ţi dai ghionturi cu babele insomniace sâmbătă dimineaţă la piaţă, să încerci să-ţi deschizi un contract la curent electric, să hoinăreşti cu maşina pe străzi doar de dragul şofatului într-o zi de duminică, să faci jogging seara la ora nouă, să ai contact cu autorităţile, să te internezi într-un spital de stat, să iei o amendă de parcare, să încerci un restaurant nou, să încerci să-ţi parchezi maşina în faţa blocului, să stai de vorbă cu vecinii, să-ți plătești întreținerea, să pleci într-o scurtă vacanţă la mare/munte peste weekend, şi altele, şi altele - aviz cititorilor din Bucureşti, nu încercaţi asta acasă.
Şi peste toate astea trebuie să-ţi dai interesul în a înţelege locul respectiv. Căci, precum spuneam, se poate trăi vreme îndelungată într-o incredibilă lume paralelă, fără să pricepi nimic din ceea ce te înconjoară şi fără să te laşi impregnat în vreun fel de cele dimprejurul tău. Matei Vişniec are un articol aproape dus la extremă despre asta, dar exemple ceva mai puţin sumbre se pot găsi uşor la o privire atentă oriunde.
Societatea și sistemul de aici sunt tare departe de perfectiune și au problemele lor, unele din ele chiar serioase și care te vizează direct. Dar, de regulă nici una din problemele 'imaginate' de trăitorii pe meleaguri românești nu se regasesc aici. Reciproca e perfect valabilă. Și cu siguranță nu se regăsesc prea repede mult vehiculatele mituri - de fapt false generalizari - mi-o spus mie vărul, sau am vazut io la oteveu că ...
Referitor la asta, trebuie neapărat să adun o listă de mituri româno-germane deși proiectul mă intimidează prin amploare. Oricum, aștept sugestii și întrebări pe temă.
Se presupune că după o perioadă de dulce acomodare și plăcută exaltare dată de descoperirea înfrigurată a noului ar trebui să urmeze o perioadă de normalizare și eventual declin al stării de bine a noului imigrant. Eu încă n-am descoperit faza a doua. După doi ani şi ceva de învăţare a limbii şi a mecanismelor sistemului mă simt din ce în ce mai bine. Poate greşesc eu undeva.
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr,
Am eşuat zgomotos şi lamentabil.
Nici una dintre problemele, nevoile sau deziluziile mele majore, pe care mi le-am imaginat cu o fervoare demnă de o soartă mai bună, nu s-a adeverit în realitate. Pur şi simplu.
Desigur există şi un schepsis în toată povestea asta, şi anume acela că am întâmpinat cu totul alte provocări. Dar aproape întotdeauna nebănuite.
Explicaţia e atât de simplă încât e greu de acceptat. E o sumă de platitudini descrise aici mai jos pe care totuşi din varii motive nu putem, nu vrem sau nu reuşim să le interiorizăm.
Ideea de bază: e aproape imposibil să evaluezi ce înseamnă să trăieşti într-un loc atât de diferit de al tău într-un timp mai scurt de câteva luni.
Trebuie pur şi simplu să trăieşti într-un loc pentru a-l înţelege. Călătoriile n-ajută. Bine, uneori nici trăitul acolo n-ajută, vezi "ghetourile" din Ruhrgebiet sau cartierele Bucureştiului populate cu vestiţii "ţărani de oraş".
Şi când spun trăieşti nu mă refer să te duci câteva săptămâni şi să-ţi faci veacul printr-un hotel. Nu. Mă refer să locuieşti cu adevărat acolo, să-ţi dai ghionturi cu babele insomniace sâmbătă dimineaţă la piaţă, să încerci să-ţi deschizi un contract la curent electric, să hoinăreşti cu maşina pe străzi doar de dragul şofatului într-o zi de duminică, să faci jogging seara la ora nouă, să ai contact cu autorităţile, să te internezi într-un spital de stat, să iei o amendă de parcare, să încerci un restaurant nou, să încerci să-ţi parchezi maşina în faţa blocului, să stai de vorbă cu vecinii, să-ți plătești întreținerea, să pleci într-o scurtă vacanţă la mare/munte peste weekend, şi altele, şi altele - aviz cititorilor din Bucureşti, nu încercaţi asta acasă.
Şi peste toate astea trebuie să-ţi dai interesul în a înţelege locul respectiv. Căci, precum spuneam, se poate trăi vreme îndelungată într-o incredibilă lume paralelă, fără să pricepi nimic din ceea ce te înconjoară şi fără să te laşi impregnat în vreun fel de cele dimprejurul tău. Matei Vişniec are un articol aproape dus la extremă despre asta, dar exemple ceva mai puţin sumbre se pot găsi uşor la o privire atentă oriunde.
Societatea și sistemul de aici sunt tare departe de perfectiune și au problemele lor, unele din ele chiar serioase și care te vizează direct. Dar, de regulă nici una din problemele 'imaginate' de trăitorii pe meleaguri românești nu se regasesc aici. Reciproca e perfect valabilă. Și cu siguranță nu se regăsesc prea repede mult vehiculatele mituri - de fapt false generalizari - mi-o spus mie vărul, sau am vazut io la oteveu că ...
Referitor la asta, trebuie neapărat să adun o listă de mituri româno-germane deși proiectul mă intimidează prin amploare. Oricum, aștept sugestii și întrebări pe temă.
Se presupune că după o perioadă de dulce acomodare și plăcută exaltare dată de descoperirea înfrigurată a noului ar trebui să urmeze o perioadă de normalizare și eventual declin al stării de bine a noului imigrant. Eu încă n-am descoperit faza a doua. După doi ani şi ceva de învăţare a limbii şi a mecanismelor sistemului mă simt din ce în ce mai bine. Poate greşesc eu undeva.
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr,
marți, 30 septembrie 2008
doar o chestiune de atitudine
Bucureştiul mi se pare o haltă aproape necesară pentru orice emigrant care nu e pe deplin convins să părăsească România.
Iniţial vroiam să fac un post cu trimteri la articolele astea din Dilema Veche:
Cine a mai rămas în Bucureşti
De ce nu iubim copiii
şi poate România cu lanţul de gât.
Articolele menţionate le amintesc aici, deşi nu-s nici pe departe fan Mândruţă.
Ulterior, am dat peste un articol al lui Cristian Ghinea recent întors după o şedere apreciabilă în Londra, în aceeaşi Dilemă Veche:
Gânduri de zilele Bucureştiului.
Şi mi-am amintit că toată povestea asta cu emigratul, rămasul, rânjitul, înjuratul, scuipatul înapoi sau înainte, e doar o simplă chestiune de atitudine vizavi de locuri, oameni, oraş, ţară.
Atitudinea lui Ghinea e una pe care eu nu am putut-o avea. Toată admiraţia pentru cei care au rămas acolo şi pot avea atitudinea asta.
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.
Iniţial vroiam să fac un post cu trimteri la articolele astea din Dilema Veche:
Cine a mai rămas în Bucureşti
De ce nu iubim copiii
şi poate România cu lanţul de gât.
Articolele menţionate le amintesc aici, deşi nu-s nici pe departe fan Mândruţă.
Ulterior, am dat peste un articol al lui Cristian Ghinea recent întors după o şedere apreciabilă în Londra, în aceeaşi Dilemă Veche:
Gânduri de zilele Bucureştiului.
Şi mi-am amintit că toată povestea asta cu emigratul, rămasul, rânjitul, înjuratul, scuipatul înapoi sau înainte, e doar o simplă chestiune de atitudine vizavi de locuri, oameni, oraş, ţară.
Atitudinea lui Ghinea e una pe care eu nu am putut-o avea. Toată admiraţia pentru cei care au rămas acolo şi pot avea atitudinea asta.
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.
miercuri, 24 septembrie 2008
Estul Europei - sau unde s-a născut veşnicia
Zilele trecute un coleg polonez proaspăt poposit pe meleaguri teutone se opreşte cu admiraţie în faţa unei hărţi şi exclamă: "Să-mi bag, ce de autostrăzi au ăştia! Iar noi avem în Polonia numai una!", la care eu îi replic "Păi poate ei au început mai devreme cu construitul.", "Ei pe dracu, am început toţi odată, că la noi naziştii le-au făcut pe primele, da noi ne-am cam lenevit dup-aia timp de vreo 70 de ani !"
Acuma se merită câteva precizări.
1. Polonezii au ceva mai mult de 1 autostradă, aşa cam ca noi, adică vreo 3 care în construcţie, care aproape terminat. Ce-i drept o parte din ele au fost inaugurate de nemţi. Şi la fel de drept e că ei au totuşi 662km în total. Pentru noi asta e deja un vis frumos,
2. Prima autostradă din Germania o fost construită prin 1932 între Köln şi Bonn (A555) de către Konrad Adenauer cel care avea să pună osul serios la treabă în funcţia de cancelar la reconstrucţia Germaniei după nazişti. Ironic e că tocmai lui i-au confiscat naziştii meritele şi au fabricat mitul conform căruia ei au construit autostrăzile. E drept că o bună parte din munca forţată prestată de diverşi prizonieri a fost băgată şi în autostrăzi.
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr
Acuma se merită câteva precizări.
1. Polonezii au ceva mai mult de 1 autostradă, aşa cam ca noi, adică vreo 3 care în construcţie, care aproape terminat. Ce-i drept o parte din ele au fost inaugurate de nemţi. Şi la fel de drept e că ei au totuşi 662km în total. Pentru noi asta e deja un vis frumos,
2. Prima autostradă din Germania o fost construită prin 1932 între Köln şi Bonn (A555) de către Konrad Adenauer cel care avea să pună osul serios la treabă în funcţia de cancelar la reconstrucţia Germaniei după nazişti. Ironic e că tocmai lui i-au confiscat naziştii meritele şi au fabricat mitul conform căruia ei au construit autostrăzile. E drept că o bună parte din munca forţată prestată de diverşi prizonieri a fost băgată şi în autostrăzi.
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr
joi, 28 august 2008
umor negru cu parfum german
Acum vreo câteva luni bune în urmă, pe o ploaie din-aia sănătoasa, ca autostrăzile germane, mă urc în maşină cu Martin, să mergem până la cel mai apropiat Burger King pentru a îmblânzi nevoia de junk-food ce ne ardea gâtlejurile. Ajuns acolo, la drive-in, la momentul plăţii, vânzătorul îmi întinde cei 2 cenţi regulamentari, adică restul, (pentru cititorii din .ro, rugaţi pe cineva din străinătate să vă explice noţiunea), şi, mână spartă ce sunt, îi scap pe jos în spaţiul de 30cm dintre portieră şi fereastră. Bineînţeles, spirit latin cum sunt, fără să gândesc prea profund, mă înfig să deschid portiera ca să recuperez moneda, moment în care o izbesc de tejgheaua de metal solid special proiectată pentru un asemenea impact, ocazie cu care îmi trag o julitură de mai mare dragul pe portieră de vreo 2000 de cenţi. Înjur încet în româneşte printre dinţi şi trag portiera la loc, aruncând moneda cu năduf prin maşină.
Martin care asistase tăcut la toată scena, îmi spune tacticos: "Se vede că nu eşti neamţ". "Cred şi eu, după accent, nu ?" îi replic. La care el la fel de tacticos: "Nuu, ci după cum ai trecut peste incidentul cu portiera".
După care îmi povesteşte anecdota cu familia de nemţi în accident de maşină:
Hans, Herta şi micul Fritz, accident cu ieşire în decor. Herta, disperată: "Hans, Hans, micul Fritz şi-a rupt piciorul!". La care Hans: "Dă-l naibii pe micul Fritz, nu vezi ce zgârietură urâtă am pe portiera din faţă !!"
Şeful meu se întoarce acru după ce tocmai îi luase pe noii noştri colegi de la aeroport şi-i dusese într-un apartament închiriat de firmă: "Bă, şi-au bătut joc ăştia de ei cu apartamentul ăla! E într-o zonă de rahat, arată ca dracu înăuntru şi e incredibil de vechi cu toate lucrurile îmbătrânite în el !", la care un coleg îi replică "Hai mă las-o mai moale, că doar e în Düsseldorf, mai vechi de 1945 n-are cum să fie!"
Şi apropo de timpurile de tristă amintire, citeam de curând un articol despre imigraţia în zonă. Cum mine erau gârlă în prima jumătate a secolului, la fel de bine, erau şi foarte mulţi polonezi veniţi la muncă. Prea uşoară nu le era viaţa la mină polonezilor oricum, dar cum întotdeauna este loc şi de mai rău, a venit era nazismului peste ei, şi aproapte toţi au fost încarceraţi în lagăre de muncă forţată. Acuma, în 45 când s-a terminat WW2, după cele îndurate timp de câţiva ani sub regimul nazist, aproape toţi polonezii din zonă s-au întors în Polonia. Acolo, după cele îndurate timp de câţiva ani sub regimul comunist, aproape toţi cei care îşi păstraseră hârtiile de identitate germane, s-au întors în Germania. (Unii de bucurie arseseră respectivele documente)
Mdah, pentru asta ultima îţi trebuie o doză serioasă de umor negru ca să o savurezi. N-o încercaţi cu nici un neamţ - asta pentru că subiectul WW2 e unul pe care nu se glumeşte, de regulă.
Toate bune, de pe Rhein şi Ruhr
Martin care asistase tăcut la toată scena, îmi spune tacticos: "Se vede că nu eşti neamţ". "Cred şi eu, după accent, nu ?" îi replic. La care el la fel de tacticos: "Nuu, ci după cum ai trecut peste incidentul cu portiera".
După care îmi povesteşte anecdota cu familia de nemţi în accident de maşină:
Hans, Herta şi micul Fritz, accident cu ieşire în decor. Herta, disperată: "Hans, Hans, micul Fritz şi-a rupt piciorul!". La care Hans: "Dă-l naibii pe micul Fritz, nu vezi ce zgârietură urâtă am pe portiera din faţă !!"
Şeful meu se întoarce acru după ce tocmai îi luase pe noii noştri colegi de la aeroport şi-i dusese într-un apartament închiriat de firmă: "Bă, şi-au bătut joc ăştia de ei cu apartamentul ăla! E într-o zonă de rahat, arată ca dracu înăuntru şi e incredibil de vechi cu toate lucrurile îmbătrânite în el !", la care un coleg îi replică "Hai mă las-o mai moale, că doar e în Düsseldorf, mai vechi de 1945 n-are cum să fie!"
Şi apropo de timpurile de tristă amintire, citeam de curând un articol despre imigraţia în zonă. Cum mine erau gârlă în prima jumătate a secolului, la fel de bine, erau şi foarte mulţi polonezi veniţi la muncă. Prea uşoară nu le era viaţa la mină polonezilor oricum, dar cum întotdeauna este loc şi de mai rău, a venit era nazismului peste ei, şi aproapte toţi au fost încarceraţi în lagăre de muncă forţată. Acuma, în 45 când s-a terminat WW2, după cele îndurate timp de câţiva ani sub regimul nazist, aproape toţi polonezii din zonă s-au întors în Polonia. Acolo, după cele îndurate timp de câţiva ani sub regimul comunist, aproape toţi cei care îşi păstraseră hârtiile de identitate germane, s-au întors în Germania. (Unii de bucurie arseseră respectivele documente)
Mdah, pentru asta ultima îţi trebuie o doză serioasă de umor negru ca să o savurezi. N-o încercaţi cu nici un neamţ - asta pentru că subiectul WW2 e unul pe care nu se glumeşte, de regulă.
Toate bune, de pe Rhein şi Ruhr
vineri, 15 august 2008
2 ani
Astăzi se împlinesc 2 ani de când am venit cu un Opel plin de bulendre şi am parcat plin de mândrie pe o stradă amărâtă din Ruhrgebiet.
Nu ştiu ce ar trebui exact să spun în momente d-astea "aniversare".
Ştiu sigur că nu-mi pare rău, şi că aş alege acelaşi drum, din nou, fără cea mai mică urmă de ezitare, dacă ar fi cazul.
Singurele lucruri de care mi-e dor din România sunt o mână de prieteni şi părinţii. Asta e o parte semnificativă din preţul pe care-l plăteşte orice emigrant.
Uitându-mă înapoi îmi dau seama că am plecat cu o îndărjire fantastică şi fără nici un gând de a mă întoarce vreodată. Iar asta e exact motivaţia de care ai nevoie ca să treci peste greutăţile create de noua limbă, noul sistem, etc.
Germania e pentru mine ca o femeie frumoasă pe care o descoperi încetul cu încetul. Cu siguranţă că în timp or să-ţi ajungă cunoscute şi defectele ei, pentru că, nu-i aşa, nu există femeie perfectă - aviz amatorilor(necăsătoriţi) - dar totodată n-ai să încetezi a te minuna de lucrurile faine pe care le dezvăluie.
Am început încetişor să înţeleg de ce mă simt eu bine aici, şi de ce sunt români care declară cu sinceritate în aeroport că n-ar sta nici să-i pici cu ceară mai mult de 2-3 luni aici.
Am început, cred, încetişor, să mă integrez în societatea din jur. Ea m-o acceptat mult mai uşor şi mult mai devreme oricum, dar procesele de finisare or să mai dureze încă un 10-20 ani probabil.
Ce ştiu e că dacă în următorii 1-2 ani nu voi reveni în ţară, atunci cel mai probabil îmi voi petrece aici următorii 18 ani până când copiii mei vor ajunge să-şi termine şcoala. Lor le datorez continuitatea asta în aceeaşi limbă şi sistem.
Cum momentan n-am nici un gând să renunţ la normalitatea germană pentru normalitatea română, aştept în linişte, savurând cotidianul, ce altceva îmi mai pregăteşte destinul, divinitatea, vecinii, şefii şi fiu-meu, şi încerc să nu uit că viaţa e ceea ce ţi se întâmplă în timp ce-ţi faci planuri.
Toate bune, de pe Rhein şi Ruhr.
Nu ştiu ce ar trebui exact să spun în momente d-astea "aniversare".
Ştiu sigur că nu-mi pare rău, şi că aş alege acelaşi drum, din nou, fără cea mai mică urmă de ezitare, dacă ar fi cazul.
Singurele lucruri de care mi-e dor din România sunt o mână de prieteni şi părinţii. Asta e o parte semnificativă din preţul pe care-l plăteşte orice emigrant.
Uitându-mă înapoi îmi dau seama că am plecat cu o îndărjire fantastică şi fără nici un gând de a mă întoarce vreodată. Iar asta e exact motivaţia de care ai nevoie ca să treci peste greutăţile create de noua limbă, noul sistem, etc.
Germania e pentru mine ca o femeie frumoasă pe care o descoperi încetul cu încetul. Cu siguranţă că în timp or să-ţi ajungă cunoscute şi defectele ei, pentru că, nu-i aşa, nu există femeie perfectă - aviz amatorilor(necăsătoriţi) - dar totodată n-ai să încetezi a te minuna de lucrurile faine pe care le dezvăluie.
Am început încetişor să înţeleg de ce mă simt eu bine aici, şi de ce sunt români care declară cu sinceritate în aeroport că n-ar sta nici să-i pici cu ceară mai mult de 2-3 luni aici.
Am început, cred, încetişor, să mă integrez în societatea din jur. Ea m-o acceptat mult mai uşor şi mult mai devreme oricum, dar procesele de finisare or să mai dureze încă un 10-20 ani probabil.
Ce ştiu e că dacă în următorii 1-2 ani nu voi reveni în ţară, atunci cel mai probabil îmi voi petrece aici următorii 18 ani până când copiii mei vor ajunge să-şi termine şcoala. Lor le datorez continuitatea asta în aceeaşi limbă şi sistem.
Cum momentan n-am nici un gând să renunţ la normalitatea germană pentru normalitatea română, aştept în linişte, savurând cotidianul, ce altceva îmi mai pregăteşte destinul, divinitatea, vecinii, şefii şi fiu-meu, şi încerc să nu uit că viaţa e ceea ce ţi se întâmplă în timp ce-ţi faci planuri.
Toate bune, de pe Rhein şi Ruhr.
miercuri, 16 iulie 2008
gânduri de vară
Miezul verii în Renania de Nord-Westfalia, 16 iulie, ora 11, 16ºC afară şi o ploaie din aia mocănească, spaima ciobanilor (că-ţi face şuba de 80kg) - ceva între drizzle şi mist pentru adepţii limbajului romglezo-corporatist.
Mă gândeam aşa pentru iubitorii de soare şi căldură - dacă vă tună vreodată să emigraţi pe alte plaiuri, tăiaţi nord-vestul Germaniei de pe listă. Acelaşi sfat şi despre Olanda, Belgia, Anglia şi ţările nordice - acolo practic e mai rău decât aici.
În rest să ne vedem cu bine la toamnă (care dracu o mai fi şi aia) unii mai albi, alţii mai bronzaţi.
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.
Mă gândeam aşa pentru iubitorii de soare şi căldură - dacă vă tună vreodată să emigraţi pe alte plaiuri, tăiaţi nord-vestul Germaniei de pe listă. Acelaşi sfat şi despre Olanda, Belgia, Anglia şi ţările nordice - acolo practic e mai rău decât aici.
În rest să ne vedem cu bine la toamnă (care dracu o mai fi şi aia) unii mai albi, alţii mai bronzaţi.
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.
joi, 10 iulie 2008
do-ar o v-or bă săţ-i ma-i spu-n
Cred că totuşi problema e la mine. E vorba de intoleranţă.
La urma urmei nemţii săracii tolerează cu stoicism dezacordurile pe care le fac eu - minim 2 pe frază.
Şi totuşi văd negru înaintea ochilor citind parascoveniile de pe web-ul de limbă română.
Cred iarăşi că totuşi e problema mea. Ziare nu mai citesc de o bună bucată de vreme. Am auzit că ar fi şi în ţară destui români care fac asta. Eu măcar am o scuză.
Singurele site-uri de limbă română pe care le mai citeam constant erau 2 forumuri, unul al românilor în germania (încă nu mă hotărăsc la ce categorie să-l încadrez) şi unul cu sateliţi, receivere şi alte bazaconii de gen. Sporadic, răsfoiam câte un blog sau ceva chestii mai interesante, de ex. arhiva Magazinului Istoric, supertare frate, şi nici nu rişti să spui că nu mai e de actualitate.
Revenind: veţ-i, ve-ţi, v-eţi, vo-i, îm-i, nus, î-şi (ăsta e cel mai nou) şi zeci de alte tâmpenii de acelaşi calibru mă calcă pe nervi din abundenţă, zilnic aproape. Nu vorbesc de "voi face-ţi", ăsta cred că îl bagă băieţii direct în DOOM3. Şi nici de subtilităţi de genul să ştii, să fii. Iar asta e generaţia şcolită în anii 80-90 maxim, dacă nu mai devreme, cu gramatică pe pâine la micul dejun, că de unde Nutella !
Poate sunt doar eu prea intolerant ! Dar totuşi a naibii de grea limbă mai avem măi frate. Bine că nici mulţi vorbitori nu-s. (sau era nus?!)
Cred că soluţia e să nu mai citesc.
Apropo, că am ajuns şi eu la vorba lu socru-miu care se plângea că maghiara o uitat-o iar româna n-o învăţat-o niciodată - deşi bătrânul vorbea româneşte mai bine decât 90% din parlamentul României, şi nu mă refer la parlamentarii maghiari, că la ăia le putea preda lecţii de dicţie la pachet cu alea de română. Acuma e drept că nici parlamentul nu e cea mai reprezentativă instituţie în materie de cunoaştere a limbii române.
Cum spuneam, am şi eu nişte dileme:
1. cum se scrie corect:
"s-a întâmplat odată demult" sau
"s-a întâmplat o dată demult" sau
"s-a întâmplat o dată de mult" sau
"s-a întâmplat odată de mult" ?
Asta apropo de postul de alaltăieri.
2. cine mă lămureşte şi pe mine părinteşte, ca profa mea de română din gimnaziu (săru' mâna doamnă, şi multă sănătate) cum e cu "nicio" şi "nici o" ? Că eu îs confuzat rău.
Şi tot apropo de postul de alaltăieri, poate voi aţi fost mai atenţi în liceu la ora de română, dar pentru ăia ca mine cărora le-o scăpat. Meseriaşul cu "căldura mare", băiat de băiat de felul lui, fără lanţ, nea Iancu zis şi Caragiale, s-a autoexilat de bună voie şi nesilit decât de juma din concetăţeni la Berlin în ultimii 6 ani din viaţă, asta după ce multe din piesele lui au fost pur şi simpul interzise pentru că nu cadrau cu gusturile mărimilor vremii.
Magazin Istoric - articol
answers.com - articol
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.
P.S. Nu, în ciuda faptului că amândoi am venit benevol(!?) în Germania, încă nu cred că semăn cu Caragiale, staţi liniştiţi.
La urma urmei nemţii săracii tolerează cu stoicism dezacordurile pe care le fac eu - minim 2 pe frază.
Şi totuşi văd negru înaintea ochilor citind parascoveniile de pe web-ul de limbă română.
Cred iarăşi că totuşi e problema mea. Ziare nu mai citesc de o bună bucată de vreme. Am auzit că ar fi şi în ţară destui români care fac asta. Eu măcar am o scuză.
Singurele site-uri de limbă română pe care le mai citeam constant erau 2 forumuri, unul al românilor în germania (încă nu mă hotărăsc la ce categorie să-l încadrez) şi unul cu sateliţi, receivere şi alte bazaconii de gen. Sporadic, răsfoiam câte un blog sau ceva chestii mai interesante, de ex. arhiva Magazinului Istoric, supertare frate, şi nici nu rişti să spui că nu mai e de actualitate.
Revenind: veţ-i, ve-ţi, v-eţi, vo-i, îm-i, nus, î-şi (ăsta e cel mai nou) şi zeci de alte tâmpenii de acelaşi calibru mă calcă pe nervi din abundenţă, zilnic aproape. Nu vorbesc de "voi face-ţi", ăsta cred că îl bagă băieţii direct în DOOM3. Şi nici de subtilităţi de genul să ştii, să fii. Iar asta e generaţia şcolită în anii 80-90 maxim, dacă nu mai devreme, cu gramatică pe pâine la micul dejun, că de unde Nutella !
Poate sunt doar eu prea intolerant ! Dar totuşi a naibii de grea limbă mai avem măi frate. Bine că nici mulţi vorbitori nu-s. (sau era nus?!)
Cred că soluţia e să nu mai citesc.
Apropo, că am ajuns şi eu la vorba lu socru-miu care se plângea că maghiara o uitat-o iar româna n-o învăţat-o niciodată - deşi bătrânul vorbea româneşte mai bine decât 90% din parlamentul României, şi nu mă refer la parlamentarii maghiari, că la ăia le putea preda lecţii de dicţie la pachet cu alea de română. Acuma e drept că nici parlamentul nu e cea mai reprezentativă instituţie în materie de cunoaştere a limbii române.
Cum spuneam, am şi eu nişte dileme:
1. cum se scrie corect:
"s-a întâmplat odată demult" sau
"s-a întâmplat o dată demult" sau
"s-a întâmplat o dată de mult" sau
"s-a întâmplat odată de mult" ?
Asta apropo de postul de alaltăieri.
2. cine mă lămureşte şi pe mine părinteşte, ca profa mea de română din gimnaziu (săru' mâna doamnă, şi multă sănătate) cum e cu "nicio" şi "nici o" ? Că eu îs confuzat rău.
Şi tot apropo de postul de alaltăieri, poate voi aţi fost mai atenţi în liceu la ora de română, dar pentru ăia ca mine cărora le-o scăpat. Meseriaşul cu "căldura mare", băiat de băiat de felul lui, fără lanţ, nea Iancu zis şi Caragiale, s-a autoexilat de bună voie şi nesilit decât de juma din concetăţeni la Berlin în ultimii 6 ani din viaţă, asta după ce multe din piesele lui au fost pur şi simpul interzise pentru că nu cadrau cu gusturile mărimilor vremii.
Magazin Istoric - articol
answers.com - articol
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.
P.S. Nu, în ciuda faptului că amândoi am venit benevol(!?) în Germania, încă nu cred că semăn cu Caragiale, staţi liniştiţi.
marți, 8 iulie 2008
căldură mare monşer
Stau şi mă prăjesc încetişor sub soarele torid al verii germane.
Nu vă speriaţi, nu există aşa ceva! Nici soare, nici torid, şi nici vară în Germania!
Actualmente vremea prin zona e nor 19°C, da se îmbunătăţeşte mâine (soare cu nori 18°C), iar poimâine devine de-a dreptul fierbinte (ploaie 21°C).
Vorba unui alt emigrant român prin preajmă, undeva pe vremea lui Răposatu'
"În Germania, toamna este un anotimp care soseşte imediat după primăvară."
Mare dreptate avea bătrânul.
Apropo de călduri, dacă m-ai fi întrebat acum vreo câteva luni, aş fi spus că nemţoaicele sunt nişte tipe superpractice care nu ies niciodată din blugi şi pulover, şi că singura şansă să-i vezi picioarele la vreuna e să o iei de nevastă (nici atunci nu e foarte sigur). Bine, ar mai fi revistele porno şi televiziunile de profil. Acelaşi profil ca şi revistele.
Ei bine, am trăit suficient încât să ajung să fiu contrazis.
Săptămâna trecută au fost 33°C pe Rhein şi Ruhr ! La umbră !
Şi chiar dacă nici acum nu îmi vine să cred, mă gândesc că totuşi ar fi trebuit să fac nişte poze, fiindcă peste o vreme n-o să mă mai cred nici eu. Cum spuneam, chiar dacă nu cred, am văzut femei în fustă !!! În rochii !!! Da, din-alea de vară, faine, scurte sau lungi şi vaporoase ! În pantaloni scurţi !!! Chiar au venit vreo două în pantaloni scurţi pe bicicletă la servici. Ce-i drept nu la servici la mine.
Bătrânii spun că s-ar mai fi întâmplat asta odată demult în '46. La asta cu căldura mă refer, nu cu rochiile, deşi după părerea mea sunt strâns legate.
Şi cele descrise mai sus nu erau auslenderiţe. Că alea mai fac greşeli din astea imediat după ce aterizează aici, dar presiunea socială le educă într-un timp foarte scurt.
Concluzia: pur şi simplu nu sunt destule grade Celsius afară ca să poţi admira garderobele de vară.
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.
P.S. Ăsta-i un post complet nerecomandat celor care locuiesc vara în Bucureşti, eventual la ultimul etaj. Nu ar face decât să le amărască viaţa, sau poate nu.
Nu vă speriaţi, nu există aşa ceva! Nici soare, nici torid, şi nici vară în Germania!
Actualmente vremea prin zona e nor 19°C, da se îmbunătăţeşte mâine (soare cu nori 18°C), iar poimâine devine de-a dreptul fierbinte (ploaie 21°C).
Vorba unui alt emigrant român prin preajmă, undeva pe vremea lui Răposatu'
"În Germania, toamna este un anotimp care soseşte imediat după primăvară."
Mare dreptate avea bătrânul.
Apropo de călduri, dacă m-ai fi întrebat acum vreo câteva luni, aş fi spus că nemţoaicele sunt nişte tipe superpractice care nu ies niciodată din blugi şi pulover, şi că singura şansă să-i vezi picioarele la vreuna e să o iei de nevastă (nici atunci nu e foarte sigur). Bine, ar mai fi revistele porno şi televiziunile de profil. Acelaşi profil ca şi revistele.
Ei bine, am trăit suficient încât să ajung să fiu contrazis.
Săptămâna trecută au fost 33°C pe Rhein şi Ruhr ! La umbră !
Şi chiar dacă nici acum nu îmi vine să cred, mă gândesc că totuşi ar fi trebuit să fac nişte poze, fiindcă peste o vreme n-o să mă mai cred nici eu. Cum spuneam, chiar dacă nu cred, am văzut femei în fustă !!! În rochii !!! Da, din-alea de vară, faine, scurte sau lungi şi vaporoase ! În pantaloni scurţi !!! Chiar au venit vreo două în pantaloni scurţi pe bicicletă la servici. Ce-i drept nu la servici la mine.
Bătrânii spun că s-ar mai fi întâmplat asta odată demult în '46. La asta cu căldura mă refer, nu cu rochiile, deşi după părerea mea sunt strâns legate.
Şi cele descrise mai sus nu erau auslenderiţe. Că alea mai fac greşeli din astea imediat după ce aterizează aici, dar presiunea socială le educă într-un timp foarte scurt.
Concluzia: pur şi simplu nu sunt destule grade Celsius afară ca să poţi admira garderobele de vară.
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.
P.S. Ăsta-i un post complet nerecomandat celor care locuiesc vara în Bucureşti, eventual la ultimul etaj. Nu ar face decât să le amărască viaţa, sau poate nu.
sâmbătă, 28 iunie 2008
EM über alles
Zilele trecute îmi trimite un amic o fotografie care a circulat și pe Rhein și Ruhr, și care, trebuie să recunosc e foarte ilustrativă pentru aspectul orașelor germane din perioada asta.
Și mă întreabă dacă am vazut poza pana acum.
Dacă am văzut-o!!! O trăiesc! În fiecare zi!
Calc cel puțin câteva steaguri ale Germaniei, Turciei, Poloniei, Rusiei, Italiei, Spaniei sau Portugaliei pe zi, cu mașina pe autostrada. Respectivele fiind desigur zburate de la geamurile mașinilor pe care, cu mândrie de glob din pomul de Crăciun, le împodobeau.
Steaguri peste tot! Pe mașini, geamuri, pereți, tricouri, sticle, pantaloni, umbrele, scaune, șepci, biciclete, chiloți, copii, triciclete, sandale, vitrine, torturi, halbe, capace de canal, prezervative, buchete de flori, șamd, șamd, șamd...
Mașinile, ah, mașinile reprezintă apogeul în materie. Invazia de steaguri pornește la geamurile acestora. Numai 1 steag e culmea timidității, e pentru intelectualii nemți nepatrioți convinși, care vor de fapt de mult să emigreze în Noua Zeelanda sau Norvegia (se practică, nu vă mirați). Ceilalți au de la 3-4 în sus (la naiba, că-s și ieftine cu spume, un pachet de vreo 5 bucăți costă câțiva euro). În continuare mașina se asezonează după gustul și fantezia proprietarului: unul sub parbrizul din spate(acolo unde în .ro se pune un mileu cu pește de sticlă, sau peștele era pentru televizor, nu mai știu), unul pe capota din față (da, pe toată capota, dintr-o parte în alta, ca o husă), unul pe capota din spate (la fel cu ăla de pe cea din față), unul pe antenă (sau în loc de antenă), unul agățat de oglindă, vreo câteva sub formă de abțibilduri pe diverse obiecte din mașină. Nu le-am numărat pe cele atașate prin diverse metode la nevastă, copii, și șofer.
Până și eu am unul sub formă de brăduț odorizant (că toate celelalte costau cu 50ct mai scump).
Cred totuși că se exagerează nițeluș cu steagurile.
Apropo, când am primit poza cu pricina prima data, de la colegii mei nemți, textul acompaniator era "Arme Sau!" adică în traducere foarte liberă "Biet Nenorocit!" - prietenii știu de ce.
Părțile bune din toată povestea ar fi așa.
1. Mașina mea o scăpat intactă după meciurile Turcia-Kroatia, Germania-Turcia, Rusia-Olanda, Spania-Rusia (nu același lucru se poate spune și despre alte mașini sau despre un chioșc de Kebap din Chemnitz spre ex.).
2. Am auzit că furia asta vine și trece repede, cică la fel o fost și în 2006 și la 2 luni după WM singurele urme mai erau mărfurile la preț foarte redus de prin magazine, spre exemplu am luat o pătură cu steagul Germaniei și 4 mingi în loc de stemă la 1EUR - afacere frăție!
Mdah, acuma am treabă, mă duc să-mi parchez mașina în Olanda, coleșica la 50km peste graniță, că diseară joacă Germania în finală ! Rugați-vă pentru oglinzile mele laterale, că acum 2 luni, într-o noapte, mi-au rupt niște bețivi/tâmpiți una cu piciorul pe timp de pace, și nu în stare de asediu ca acum!
Toate bune și Hai Germania!
miercuri, 18 iunie 2008
uşor cu maşina pe scări prin Umweltzone
Mdeah, un post de la mandea pentru toţi prietenii lui care este şi care locuieşte undeva pe o rază de cca. 2000km în jurul casei - casei lui mandea desigur. (adică la o distanţă care poate fi parcursă cu maşina dacă ai nervi suficient de tari).
Din octombrie 2008 n-o să mai puteţi veni până în faţa casei la mine, ci o să trebuiască să parcaţi uşurel maşina la vreo 3 străzi mai incolo.
Asta datorita noilor Umweltzone (zona de mediu) care acum se întind cu avânt pioneresc şi peste casa lu' subsemnatu' de pe Rhein şi Ruhr.
Pe scurt.
De la 1.10.2008 (în unele locuri mai devreme) în marile oraşe din Germania se introduc nişte restricţii de circulaţie pentru masinile poluante.
Determinarea tipului de maşină poluantă sau ne- se face probabil cu camere video şi se bazează pe prezenţa în parbriz a unei plachete rotunde şi colorate, cam ca astea 3 de aici.
Semnele care delimiteaza intrarea şi ieşirea într-o astfel de zonă sunt astea.
O plimbare printr-o astfel de zonă fără plachetă costă numai 40EUR - mi se pare ieftin când te gândeşti că poţi vizita de banii ăştia Düsseldorful, Kölnul, Stuttgartul, Münchenul, Hamburgul, Berlinul, şamd. lista continuă pe câteva pagini, ce-i drept plăteşti amenda în fiecare.
Partea proastă e că maşinile străine nu sunt scutite de prezenţa plachetei, indiferent că poartă numere ruseşti, olandeze sau scoţiene.
Mai multe amanunte pentru auslanderi, stranieri, şi alte specii din astea coleşica în engleză.
O parte buna e că autostrăzile rămân aşa cum au fost dintotdeauna, adică libere.
Aşa că dacă vă tună să vedeţi Domul din Köln de la poale, sau casa lu mandea (nu că ar fi prea apropiate una de alta) atunci ori vă procuraţi o drăcie din aia pentru 6EUR cum scrie în documentul de mai sus, ori vă opriţi cătinel mai la o margine de oraş aşa şi mergeţi mai departe cu bicicleta, tramvaiul sau picioarele proprii, astea încă n-au nevoie de plachetă.
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr, mai curat mai puţin poluat.
P.S. Nu-i spuneţi primarului din Bucureşti(care-o mai fi el) despre asta, să nu-şi facă sânge rău săracul.
Din octombrie 2008 n-o să mai puteţi veni până în faţa casei la mine, ci o să trebuiască să parcaţi uşurel maşina la vreo 3 străzi mai incolo.
Asta datorita noilor Umweltzone (zona de mediu) care acum se întind cu avânt pioneresc şi peste casa lu' subsemnatu' de pe Rhein şi Ruhr.
Pe scurt.
De la 1.10.2008 (în unele locuri mai devreme) în marile oraşe din Germania se introduc nişte restricţii de circulaţie pentru masinile poluante.
Determinarea tipului de maşină poluantă sau ne- se face probabil cu camere video şi se bazează pe prezenţa în parbriz a unei plachete rotunde şi colorate, cam ca astea 3 de aici.
Semnele care delimiteaza intrarea şi ieşirea într-o astfel de zonă sunt astea.
O plimbare printr-o astfel de zonă fără plachetă costă numai 40EUR - mi se pare ieftin când te gândeşti că poţi vizita de banii ăştia Düsseldorful, Kölnul, Stuttgartul, Münchenul, Hamburgul, Berlinul, şamd. lista continuă pe câteva pagini, ce-i drept plăteşti amenda în fiecare.
Partea proastă e că maşinile străine nu sunt scutite de prezenţa plachetei, indiferent că poartă numere ruseşti, olandeze sau scoţiene.
Mai multe amanunte pentru auslanderi, stranieri, şi alte specii din astea coleşica în engleză.
O parte buna e că autostrăzile rămân aşa cum au fost dintotdeauna, adică libere.
Aşa că dacă vă tună să vedeţi Domul din Köln de la poale, sau casa lu mandea (nu că ar fi prea apropiate una de alta) atunci ori vă procuraţi o drăcie din aia pentru 6EUR cum scrie în documentul de mai sus, ori vă opriţi cătinel mai la o margine de oraş aşa şi mergeţi mai departe cu bicicleta, tramvaiul sau picioarele proprii, astea încă n-au nevoie de plachetă.
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr, mai curat mai puţin poluat.
P.S. Nu-i spuneţi primarului din Bucureşti(care-o mai fi el) despre asta, să nu-şi facă sânge rău săracul.
vineri, 9 mai 2008
1 mai muncitoresc
Oooh, wie schön !
Parfumul ritualurilor păgâno-carnale închinate cu sfinţenie de fiecare Întâi Mai preacuvioşilor Marx şi Engels se înalţă nestăvilit spre cer, de unde tătucii spirituali mai sus amintiţi privesc cu mândrie clasa muncitoare (capitalistă) care serbează necontenit binefacerile aceluiaşi capitalism, normal !
Acuma bineînţeles că lângă grătarele de mai sus şade la loc de cinste stiva cu navete de bere, care respectă o veche reţetă nemţească: bună, ieftină şi multă (eventual şi legea aia a purităţii berii). Că de aia pe 31 după-amiaza era ambuteiaj pe o străduţă amărâtă pe care nu-s niciodată mai mult de 3 maşini simultan, că se aştepta de pe ambele sensuri să se intre la Trinkhalle, asta-i varianta germană, a angro-ului cu băuturi din cartier de la tata. Tata meu sau tata tău, nu contează, că orice tată are în cartier, cel puţin un asemenea stabiliment.
Aşa că vai ţie biet român, care în nemăsurata-ţi naivitate îţi închipui că ai putea să impresionezi un neamţ poposit pe meleagurile tale pitoreşti scoţându-l la un grătar! Poate doar prin mizeria necurăţată de generaţii(de pe grătar, pajişte sau curtea vecinului, după caz) sau prin dexteritatea cu care-ţi fură câinele vecinului micul din mână pe distanţa de 1 metru de la grătar la farfurie. E ca şi cum ai încerca să-l impresionezi pe unul din proiectanţii de motoare de la Porsche, deschizând radios capota noului tău Logan 16 valve!
Iar dacă nu mă crezi, dă primăvara o raită pe la raionul de cărnuri din orice supermarket german care se respectă şi vei găsi acolo toate cele de-i fac cu ochiul burdihanului, de la Şaşlik la Cevapcici (astea-s frigărui şi mici varianta sârbo-germană) trecând prin tradiţionalele fleici, coaste, muşchiuleţi şi culminând cu Bratwurst-ul(un cârnat) de la mama lui Brunhilde sau Helga, sau cum o mai fi chemand-o.
Mă duc să-mi iau o bucată de pâine şi să mai adulmec odata la geamul de la sufragerie care dă în grădină unde sfârâie altarul proprietarului încă de dimineaţă.
Toate bune
Parfumul ritualurilor păgâno-carnale închinate cu sfinţenie de fiecare Întâi Mai preacuvioşilor Marx şi Engels se înalţă nestăvilit spre cer, de unde tătucii spirituali mai sus amintiţi privesc cu mândrie clasa muncitoare (capitalistă) care serbează necontenit binefacerile aceluiaşi capitalism, normal !
Acuma bineînţeles că lângă grătarele de mai sus şade la loc de cinste stiva cu navete de bere, care respectă o veche reţetă nemţească: bună, ieftină şi multă (eventual şi legea aia a purităţii berii). Că de aia pe 31 după-amiaza era ambuteiaj pe o străduţă amărâtă pe care nu-s niciodată mai mult de 3 maşini simultan, că se aştepta de pe ambele sensuri să se intre la Trinkhalle, asta-i varianta germană, a angro-ului cu băuturi din cartier de la tata. Tata meu sau tata tău, nu contează, că orice tată are în cartier, cel puţin un asemenea stabiliment.
Aşa că vai ţie biet român, care în nemăsurata-ţi naivitate îţi închipui că ai putea să impresionezi un neamţ poposit pe meleagurile tale pitoreşti scoţându-l la un grătar! Poate doar prin mizeria necurăţată de generaţii(de pe grătar, pajişte sau curtea vecinului, după caz) sau prin dexteritatea cu care-ţi fură câinele vecinului micul din mână pe distanţa de 1 metru de la grătar la farfurie. E ca şi cum ai încerca să-l impresionezi pe unul din proiectanţii de motoare de la Porsche, deschizând radios capota noului tău Logan 16 valve!
Iar dacă nu mă crezi, dă primăvara o raită pe la raionul de cărnuri din orice supermarket german care se respectă şi vei găsi acolo toate cele de-i fac cu ochiul burdihanului, de la Şaşlik la Cevapcici (astea-s frigărui şi mici varianta sârbo-germană) trecând prin tradiţionalele fleici, coaste, muşchiuleţi şi culminând cu Bratwurst-ul(un cârnat) de la mama lui Brunhilde sau Helga, sau cum o mai fi chemand-o.
Mă duc să-mi iau o bucată de pâine şi să mai adulmec odata la geamul de la sufragerie care dă în grădină unde sfârâie altarul proprietarului încă de dimineaţă.
Toate bune
marți, 8 aprilie 2008
Maruntisuri germane II
Dacă te prinde ploaia germană (omniprezentă în zonă) într-o zi de toamnă pe la vreo 9 dimineaţa pe lângă vreo şcoală, o să ai ocazia să vezi şiruri disciplinate de puştani de 10-11 ani care merg pe bicicletă în spatele unui poliţist. Nu e vorba de arestări infantile în masă, ci dau examen pentru permisul de conducere a bicicletei(cam aşa cred că s-ar traduce). Prin clasa a 4-a majoritatea fac cursul ăsta la şcoală şi apoi dau examen pentru a-şi câştiga dreptul de a merge singuri cu bicicleta până la şcoală. (sic)
Vorbitul la telefon pe bicicletă costă 25EUR. La volan e semnificativ mai mult.
Dacă eşti pasager pe bicicletă, probabil tot atât te costă, dar nu fiindcă vorbeai la telefon, ci pentru că erai în plus călare pe obiect.
Bine, la amendă se adaugă şi taxele pe minut facturate de compania de telefonie mobilă (dacă-i telefonie fixă probabil nu se pune amenda).
Nokia concediază anul ăsta 2000. Siemens concediază vreo 3000. Henkel chiar mai mult. Şi la naiba cică ăsta e cel mai bun an în materie de ocupare a forţei de muncă de prin 90 încoace.
Prin zonă e agitaţie mare, în legătură cu reducerea anilor de studii pentru cei care dau BAC-ul de la 13 la 12 ani. Aproape toţi sunt de părere că bieţii copii îşi pierd copilăria. - Na, să facă un salt înapoi în timp să vadă cum era prin anii 90 când dacă aveam numai 6 ore într-o zi la liceu era parfum, că de obicei erau 7 sau 8 pe zi. (Nu că aia ar fi fost bine)
Şi apropo de cei 13 ani, am aflat de curând ca şeful meu şi încă un coleg, au repetat pur şi simplu un an, al 12-lea, la liceu, că nu se simţeau pregătiţi să termine aşa repede. Şi nu-s cu siguranţă proşti, sau dezordonaţi, sau mai ştiu eu ce.
Asta, împreună cu faptul că o bună parte din nemţi încep facultatea pe la 25 de ani uneori, din cauză că în primii ani după liceu au ales să lucreze la un restaurant în Australia, să facă autostopul prin Europa sau să prindă peşte în Alaska, mi-au zguduit un pic convingerile-mi comuniste adânc înrădăcinate, conform cărora omul are un drum precis de parcurs(şcoală, facultate, însurătoare, copii, parcă mai era ceva şi moarte), trasat fără echivoc de părinţi, societate şi sistem, şi orice abatere poate fi privită cel mult ca o slăbiciune dacă nu ca un semn clar de ratare.
Într-un sondaj recent (publicat totuşi de Frankfurter Allgemeine Zeitung) prin câteva universităţi din zonă, a reieşit că mărimea medie a penisului respectivilor ce frecventează stabilimentele cu pricina e de cca. 14,5cm.
Acuma stau şi mă gândesc că dacă făceau acelaşi sondaj în universităţile româneşti, reieşea că jumătate sunt negri supradotaţi, un sfert sunt handicapaţi pentru că au un picior uşor mai scurt decât celelalte două, iar 20% se îmbracă numai cu pantaloni a la MCHammer ca să-şi poată purta podoabele. Restul de 5% ar fi fost trecuţi la categoria analfabeţi care nu ştiu să numere nici măcar până la 25.
Referitor la asta, în Germania, exista "Frauenparkplatz" (Loc de parcare pentru femei) marcat uneori numai cu "Frauen". Aviz amatorilor de documente suvenir cu ştampila Poliţiei germane pe ele, dacă scrie "Frauen"(=Femei) asta n-are nimic a face cu domnişoarele cu care sunteţi obişnuiţi din parcările româneşti de TIR-uri, ci cu faptul că dacă te scoli tu mascul de la volan şi te surprinde nea Fritz cu epoletul pe umăr, o să-ţi zâmbească absolut politicos în timp ce te uşurează de bănuţii corespunzători amenzii - apropo, să aveţi card la voi că Poliţia germană nu primeşte niciodată cash pentru amenzi.
Locurile respective sunt de regulă ceva mai largi decât celelalte (la locurile de parcare mă refer) şi întotdeauna sunt apropiate de ieşirea din parcare (după cele de handicapaţi - apropo nici pe alea nu-i deloc sănătos să parcaţi, amenda e mai mare) ca să nu-şi rupă doamnele tocurile pe drumul lung de la volan până în magazin spre exemplu.
"Referitor la asta" de la început are legătură doar cu bancul de după paragraful ăsta.
Şi acuma îmi vine în minte un banc, care de fapt nu se poate spune ca lumea decât gesticulând, dar poate-l spuneţi (sau trebuia să scriu 'spune-ţi' că aşa am văzut eu cam pe tot web-ul românesc) şi voi la alţii:
- Ştiţi de ce parchează femeile prost ? (Sau de ce au nevoie de locuri ca mai sus)
- Păi dacă li s-a spus toată viaţa că atâta (aici se arată cu degetele cam 5 cm.) înseamnă 20 cm !
Toate bune, de pe Rhein şi Ruhr.
P.S. Al naibii mari mărunţişuri.
P.P.S. A mea parchează excelent. Chiar mai bine decât mine uneori.
Vorbitul la telefon pe bicicletă costă 25EUR. La volan e semnificativ mai mult.
Dacă eşti pasager pe bicicletă, probabil tot atât te costă, dar nu fiindcă vorbeai la telefon, ci pentru că erai în plus călare pe obiect.
Bine, la amendă se adaugă şi taxele pe minut facturate de compania de telefonie mobilă (dacă-i telefonie fixă probabil nu se pune amenda).
Nokia concediază anul ăsta 2000. Siemens concediază vreo 3000. Henkel chiar mai mult. Şi la naiba cică ăsta e cel mai bun an în materie de ocupare a forţei de muncă de prin 90 încoace.
Prin zonă e agitaţie mare, în legătură cu reducerea anilor de studii pentru cei care dau BAC-ul de la 13 la 12 ani. Aproape toţi sunt de părere că bieţii copii îşi pierd copilăria. - Na, să facă un salt înapoi în timp să vadă cum era prin anii 90 când dacă aveam numai 6 ore într-o zi la liceu era parfum, că de obicei erau 7 sau 8 pe zi. (Nu că aia ar fi fost bine)
Şi apropo de cei 13 ani, am aflat de curând ca şeful meu şi încă un coleg, au repetat pur şi simplu un an, al 12-lea, la liceu, că nu se simţeau pregătiţi să termine aşa repede. Şi nu-s cu siguranţă proşti, sau dezordonaţi, sau mai ştiu eu ce.
Asta, împreună cu faptul că o bună parte din nemţi încep facultatea pe la 25 de ani uneori, din cauză că în primii ani după liceu au ales să lucreze la un restaurant în Australia, să facă autostopul prin Europa sau să prindă peşte în Alaska, mi-au zguduit un pic convingerile-mi comuniste adânc înrădăcinate, conform cărora omul are un drum precis de parcurs(şcoală, facultate, însurătoare, copii, parcă mai era ceva şi moarte), trasat fără echivoc de părinţi, societate şi sistem, şi orice abatere poate fi privită cel mult ca o slăbiciune dacă nu ca un semn clar de ratare.
Într-un sondaj recent (publicat totuşi de Frankfurter Allgemeine Zeitung) prin câteva universităţi din zonă, a reieşit că mărimea medie a penisului respectivilor ce frecventează stabilimentele cu pricina e de cca. 14,5cm.
Acuma stau şi mă gândesc că dacă făceau acelaşi sondaj în universităţile româneşti, reieşea că jumătate sunt negri supradotaţi, un sfert sunt handicapaţi pentru că au un picior uşor mai scurt decât celelalte două, iar 20% se îmbracă numai cu pantaloni a la MCHammer ca să-şi poată purta podoabele. Restul de 5% ar fi fost trecuţi la categoria analfabeţi care nu ştiu să numere nici măcar până la 25.
Referitor la asta, în Germania, exista "Frauenparkplatz" (Loc de parcare pentru femei) marcat uneori numai cu "Frauen". Aviz amatorilor de documente suvenir cu ştampila Poliţiei germane pe ele, dacă scrie "Frauen"(=Femei) asta n-are nimic a face cu domnişoarele cu care sunteţi obişnuiţi din parcările româneşti de TIR-uri, ci cu faptul că dacă te scoli tu mascul de la volan şi te surprinde nea Fritz cu epoletul pe umăr, o să-ţi zâmbească absolut politicos în timp ce te uşurează de bănuţii corespunzători amenzii - apropo, să aveţi card la voi că Poliţia germană nu primeşte niciodată cash pentru amenzi.
Locurile respective sunt de regulă ceva mai largi decât celelalte (la locurile de parcare mă refer) şi întotdeauna sunt apropiate de ieşirea din parcare (după cele de handicapaţi - apropo nici pe alea nu-i deloc sănătos să parcaţi, amenda e mai mare) ca să nu-şi rupă doamnele tocurile pe drumul lung de la volan până în magazin spre exemplu.
"Referitor la asta" de la început are legătură doar cu bancul de după paragraful ăsta.
Şi acuma îmi vine în minte un banc, care de fapt nu se poate spune ca lumea decât gesticulând, dar poate-l spuneţi (sau trebuia să scriu 'spune-ţi' că aşa am văzut eu cam pe tot web-ul românesc) şi voi la alţii:
- Ştiţi de ce parchează femeile prost ? (Sau de ce au nevoie de locuri ca mai sus)
- Păi dacă li s-a spus toată viaţa că atâta (aici se arată cu degetele cam 5 cm.) înseamnă 20 cm !
Toate bune, de pe Rhein şi Ruhr.
P.S. Al naibii mari mărunţişuri.
P.P.S. A mea parchează excelent. Chiar mai bine decât mine uneori.
luni, 10 martie 2008
Mărunțișuri germane
Am citit de curând într-un articol de fond, mult mai larg, că cca. 20% din studenții care încep o facultate prin Germania se opresc cu grație pe undeva pe drum. Și nu neapărat din cauza celor câteva sute de euro pe an, taxă pe care o plătesc toți cei din învățământul de stat.
McDonalds schimbă paharele de Milk-shake după 2 ani de luptă a ecologiștilor cu colosul junkfood-ului mondial (eu îs fan Burger King totuși). Victimele căzute cu miile la datorie pe frontul noului tip de luptă de clasă sunt aricii. Bietele vietăți intrau în paharele cu pricina atrase de resturi si nu mai puteau ieși din cauză că-și blocau țepii în buza interioară a paharului. Brrr. Noul pahar va fi fără margine interioară.
McDonalds schimbă paharele de Milk-shake după 2 ani de luptă a ecologiștilor cu colosul junkfood-ului mondial (eu îs fan Burger King totuși). Victimele căzute cu miile la datorie pe frontul noului tip de luptă de clasă sunt aricii. Bietele vietăți intrau în paharele cu pricina atrase de resturi si nu mai puteau ieși din cauză că-și blocau țepii în buza interioară a paharului. Brrr. Noul pahar va fi fără margine interioară.
luni, 25 februarie 2008
Statistici, analfabeţi şi literacy
Germania e o tară mare şi frumoasă. Ea are circa 80 de milioane de locuitori răsfiraţi sau înghesuiţi pe 357.000 km pătraţi.
Dintre ăştia, circa 4 milioane, se estimează, ar fi analfabeţi. Bine, nu analfabeţi de nu-l deosebesc pe l de I sau 1, ci analfabeţi funcţional - de exemplu unul din testele folosite era să înţeleagă de pe prospectul de la aspirină câte zile se poate lua fără prescripţie. Aspirina nu prospectul !
Pentru patria noastră dragă am găsit în nişte rapoarte şi ziare numărul de 500.000.
Procentual stăm mult mai bine.
Eu mai am ceva dubii totuşi.
Ultimele teste PISA, trecute semeţ cu vederea de către presă, între sarcina Mihaelei Rădulescu şi o micşorare de sâni a Oanei Zăvoranu, ne plasează pe un onorabil loc 47 din 57. Trăiască Azerbaijanul şi Kirghistanul că fără ei stăteam şi mai prost. Ah, şi trăiască şi Muntengrul că fără ei eram ultimii din Europa.
Acum spre liniştea producătorilor de manele, din testele PIRLS (astea e cu cititul) rezultă clar că nu citim mai mult decât ambalajele la sămânţă şi burtierele de la TarafTV. Oricum e bine că din 2001 până în 2006 a scăzut semnificativ numărul de elevi care mai şi citesc între două veniri la şcoală, aşa cum spune Mircea Vasilescu - un meseriaş de altfel - într-un articol din Dilema.
Totuşi la matematică sau TIMSS cum îi mai spune lumea, nu mai suntem chiar coada cozii, au rămas după noi norvegienii. Poate pentru că îs cu un aproape un an mai mici decât ai noştri ca brazii.
Ah, nu încercaţi să vedeţi unde sunt proştii de americani în clasamentele astea - e vorba de americanii ăia despre care ştie orice copil că îs aşa de fraieri că nu ştiu nici unde e Europa pe hartă şi că noroc că s-au dus ai noştri verzi şi inteligenţi români la ei că altfel dădea Microsoftu faliment.
Şi nici măcar la prostanii de bulgari nu-i sănătos să vă uitaţi.
Cam atât despre educaţie şi mituri.
Toate bune şi voi să ştiţi să scri şi să citiţ
Dintre ăştia, circa 4 milioane, se estimează, ar fi analfabeţi. Bine, nu analfabeţi de nu-l deosebesc pe l de I sau 1, ci analfabeţi funcţional - de exemplu unul din testele folosite era să înţeleagă de pe prospectul de la aspirină câte zile se poate lua fără prescripţie. Aspirina nu prospectul !
Pentru patria noastră dragă am găsit în nişte rapoarte şi ziare numărul de 500.000.
Procentual stăm mult mai bine.
Eu mai am ceva dubii totuşi.
Ultimele teste PISA, trecute semeţ cu vederea de către presă, între sarcina Mihaelei Rădulescu şi o micşorare de sâni a Oanei Zăvoranu, ne plasează pe un onorabil loc 47 din 57. Trăiască Azerbaijanul şi Kirghistanul că fără ei stăteam şi mai prost. Ah, şi trăiască şi Muntengrul că fără ei eram ultimii din Europa.
Acum spre liniştea producătorilor de manele, din testele PIRLS (astea e cu cititul) rezultă clar că nu citim mai mult decât ambalajele la sămânţă şi burtierele de la TarafTV. Oricum e bine că din 2001 până în 2006 a scăzut semnificativ numărul de elevi care mai şi citesc între două veniri la şcoală, aşa cum spune Mircea Vasilescu - un meseriaş de altfel - într-un articol din Dilema.
Totuşi la matematică sau TIMSS cum îi mai spune lumea, nu mai suntem chiar coada cozii, au rămas după noi norvegienii. Poate pentru că îs cu un aproape un an mai mici decât ai noştri ca brazii.
Ah, nu încercaţi să vedeţi unde sunt proştii de americani în clasamentele astea - e vorba de americanii ăia despre care ştie orice copil că îs aşa de fraieri că nu ştiu nici unde e Europa pe hartă şi că noroc că s-au dus ai noştri verzi şi inteligenţi români la ei că altfel dădea Microsoftu faliment.
Şi nici măcar la prostanii de bulgari nu-i sănătos să vă uitaţi.
Cam atât despre educaţie şi mituri.
Toate bune şi voi să ştiţi să scri şi să citiţ
luni, 18 februarie 2008
Duminica...
E pur şi simplu inefabilă senzaţia de a conduce duminica dimineaţa, cu pedala la fund, cu o muzică bună în fundal, sub soarele blând al Germaniei, pe o autostradă cu 3 benzi, aproape necirculată.
Nu poţi s-o prinzi în poză. Şi nici un videoclip nu prea ajută.
Ar fi o soluţie pentru cei care n-au făcut-o încă.
Veniţi să vedeţi.
Toate bune de pe A3.
P.S. Trebuia să fie un post lung şi descriptiv dar pur şi simplu nu reuşesc să-l compun, aşa că e unul scurt şi plat ca un truism spus cu gura mare şi plin de îngâmfare la un congres plin de doctori în filozofie. Ceva din ciclul mai bine bogat şi sănătos decât sărac şi bolnav.
P.P.S. Gurile rele şi prost informate ale străinilor vorbesc şi despre A3-ul ăsta.
Nu poţi s-o prinzi în poză. Şi nici un videoclip nu prea ajută.
Ar fi o soluţie pentru cei care n-au făcut-o încă.
Veniţi să vedeţi.
Toate bune de pe A3.
P.S. Trebuia să fie un post lung şi descriptiv dar pur şi simplu nu reuşesc să-l compun, aşa că e unul scurt şi plat ca un truism spus cu gura mare şi plin de îngâmfare la un congres plin de doctori în filozofie. Ceva din ciclul mai bine bogat şi sănătos decât sărac şi bolnav.
P.P.S. Gurile rele şi prost informate ale străinilor vorbesc şi despre A3-ul ăsta.
vineri, 15 februarie 2008
Starea vremii
Azi dimineaţă au fost -3 grade afară.
Jumătate din nemţii din zonă stau în casă amorţiţi precum peştii în balta semicongelată.
Cealaltă jumătate face deja coadă la spital pentru a-şi trata degerăturile.
Unii dintre ei dau telefon la asigurările contra calamitaţilor pentru a încerca să stoarcă ceva bani.
Pe străzi către muncă mai merg doar polonezii, ruşii şi câţiva români rebegiţi.
Asociaţia Emigranţilor Africani din Germania a început o amplă demonstraţie de protest în faţa primăriei. Din lipsă de cvorum dezgheţat, demonstraţia se va ţine online într-un chatsession pe YM.
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr, aproape îngheţate.
Jumătate din nemţii din zonă stau în casă amorţiţi precum peştii în balta semicongelată.
Cealaltă jumătate face deja coadă la spital pentru a-şi trata degerăturile.
Unii dintre ei dau telefon la asigurările contra calamitaţilor pentru a încerca să stoarcă ceva bani.
Pe străzi către muncă mai merg doar polonezii, ruşii şi câţiva români rebegiţi.
Asociaţia Emigranţilor Africani din Germania a început o amplă demonstraţie de protest în faţa primăriei. Din lipsă de cvorum dezgheţat, demonstraţia se va ţine online într-un chatsession pe YM.
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr, aproape îngheţate.
sâmbătă, 9 februarie 2008
Oameni si locuri - o retrospectiva romaneasca - I
De curând, un foarte bun prieten îmi povestea cu vervă şi cu real talent umoristic ceva întâmplări de prin Bucale, de pe vremea zăpezilor celor mari din iarna asta. În timp ce savuram cu plăcerea nedisimulată a privitorului de pe margine, povestioarele respective, i-am spus că toate astea ar şade tare bine într-un blog, care probabil ar avea mult mai mult haz decât încercările mele, mai mult sau mai puţin timide. La care interlocutorul îmi replică, "Da, dar tre' să le las să se decanteze aşa vreo lună, că dacă le pun în blog atuncea proaspete, seară de seară, îl umplu de carne urgent."
Cam aşa am încercat şi eu, cred, să-mi aştern gândurile despre Romania pe editbox-ul imaculat al blogului, la ceva mai multă vreme de la revenirea pe apele albastru-cenuşii ale Rinului şi Ruhrului. Asta ca să nu risc să adun o lungă listă de înjurături, urmată de vreo 2 laude timide, pe post de jurnal de bună revedere cu ţara mumă şi locuitorii ei (între noi fie vorba, ăştia din urmă îs cei care mă enervează cel mai tare şi nu ţara în sine).
Şi cum îi şade bine unui român sadea (că verde nu prea sunt), când vorbeşte despre ţara lui, am să încep cu criticile. Şi dacă nu mă pierd în ele şi în propriile-mi fraze şi afirmaţii, atunci o să vorbesc şi despre lucrurile bune, undeva mai târziu.
Ca emigrant, există o frază pe care o să ai plăcerea să o asculţi repetată la nesfârşit (suspectez totuşi că după ce mori frecvenţa se mai atenuează) de la o multitudine de persoane, din cele mai diverse medii, cu variate nivele de pregătire şi/sau inteligenţă (nu am sesizat încă o legătură proporţională între acestea), aflate desigur în cele mai diverse relaţii de rudenie/amiciţie/animozitate cu tine, frază de multe ori rostită cu o grimasă de superioritate moralizatoare: "Ce bah, ai uitat de unde ai plecat ?" cu varianta moldo-exclamativ-fals-mâhnită: "Da şi răpidea ai mai uitat di undi ai pliecat , uăi baieti !"
Cu fraza asta ţi se vor îndesa pe gât, pe nemestecate şi fără vreun drept de apel (că deh, nimeni nu-şi imaginează că un obraz fin ca tine ar cuteza să mai cârtească după un asemenea apel la conştiinţa de neam şi patrie) toate belelele care te-au întâmpinat de la neinspirata-ţi revenire pe pământul natal (sau de la Burebista, după caz) şi până la momentul curent, acestea, belelele, variind de la incompetenţa la nesimţire, cu trecere prin oricare altele imaginabile (şi, credeţi-mă, Kafka era un scriitoraş amator cu o acută lipsă de talent în curs de cronicizare, în comparaţie cu realul savuros românesc).
Şi culmea e că într-adevăr au dreptate ! Nu în sensul dorit de mulţi dintre ei, conform căruia trebuie să accept fără crâcnire orice dovadă de cretinism românesc, doar pentru că m-am născut şi crescut acolo, ci în sensul cel mai pur al cuvântului - vezi pentru documentare, Valea Plângerii din "Tinereţe fără bătrâneţe...", Valea Ozanei din "Amintiri din Copilărie" şi altele de gen. Într-adevăr uiţi, şi din fericire de cele mai multe ori uiţi lucrurile negative, de ajungi ca în bancul cu moşul care spunea că cel mai frumos an din secolul trecut o fost 1917 (în ciuda războiului) pentru că atunci avea el 20 de ani şi alergau gagicile după el. La fel şi ţie biet emigrant, s-ar putea să ţi se pară, după periplul european, aproape romantică şederea în Militari, în ciuda proprietăresei care venea duminica la 7 dimineaţa să-ţi arate cum se dezgheaţă frigiderul. Asta pentru că, precum bine ştii, creierul uman, săracul, dintr-un reflex natural de autoconservare va estompa cu grijă amintirile negative, şlefuindu-le cu şi mai multă grijă pe cele pozitive, numai bune de scos de la naftalină şi relatat la nepoţi.
Apropo, pentru toţi cei care îşi propun să-mi demonstreze că am uitat de unde şi de ce am plecat, le doresc să se mute de 4 ori într-un an, să aibă proprietarii mei şi peste tot vecini cum am avut eu în Melineşti. (La naiba, sună ca un fel de blestem, sper să nu încalc vreo regulă de-a lui google/blogspot şi să mă pună ăştia la index).
Două lucruri le uitasem într-adevăr pe alte meleaguri: mizeria şi nesimţirea...
Dar despre astea în postul următor.
Cam aşa am încercat şi eu, cred, să-mi aştern gândurile despre Romania pe editbox-ul imaculat al blogului, la ceva mai multă vreme de la revenirea pe apele albastru-cenuşii ale Rinului şi Ruhrului. Asta ca să nu risc să adun o lungă listă de înjurături, urmată de vreo 2 laude timide, pe post de jurnal de bună revedere cu ţara mumă şi locuitorii ei (între noi fie vorba, ăştia din urmă îs cei care mă enervează cel mai tare şi nu ţara în sine).
Şi cum îi şade bine unui român sadea (că verde nu prea sunt), când vorbeşte despre ţara lui, am să încep cu criticile. Şi dacă nu mă pierd în ele şi în propriile-mi fraze şi afirmaţii, atunci o să vorbesc şi despre lucrurile bune, undeva mai târziu.
Ca emigrant, există o frază pe care o să ai plăcerea să o asculţi repetată la nesfârşit (suspectez totuşi că după ce mori frecvenţa se mai atenuează) de la o multitudine de persoane, din cele mai diverse medii, cu variate nivele de pregătire şi/sau inteligenţă (nu am sesizat încă o legătură proporţională între acestea), aflate desigur în cele mai diverse relaţii de rudenie/amiciţie/animozitate cu tine, frază de multe ori rostită cu o grimasă de superioritate moralizatoare: "Ce bah, ai uitat de unde ai plecat ?" cu varianta moldo-exclamativ-fals-mâhnită: "Da şi răpidea ai mai uitat di undi ai pliecat , uăi baieti !"
Cu fraza asta ţi se vor îndesa pe gât, pe nemestecate şi fără vreun drept de apel (că deh, nimeni nu-şi imaginează că un obraz fin ca tine ar cuteza să mai cârtească după un asemenea apel la conştiinţa de neam şi patrie) toate belelele care te-au întâmpinat de la neinspirata-ţi revenire pe pământul natal (sau de la Burebista, după caz) şi până la momentul curent, acestea, belelele, variind de la incompetenţa la nesimţire, cu trecere prin oricare altele imaginabile (şi, credeţi-mă, Kafka era un scriitoraş amator cu o acută lipsă de talent în curs de cronicizare, în comparaţie cu realul savuros românesc).
Şi culmea e că într-adevăr au dreptate ! Nu în sensul dorit de mulţi dintre ei, conform căruia trebuie să accept fără crâcnire orice dovadă de cretinism românesc, doar pentru că m-am născut şi crescut acolo, ci în sensul cel mai pur al cuvântului - vezi pentru documentare, Valea Plângerii din "Tinereţe fără bătrâneţe...", Valea Ozanei din "Amintiri din Copilărie" şi altele de gen. Într-adevăr uiţi, şi din fericire de cele mai multe ori uiţi lucrurile negative, de ajungi ca în bancul cu moşul care spunea că cel mai frumos an din secolul trecut o fost 1917 (în ciuda războiului) pentru că atunci avea el 20 de ani şi alergau gagicile după el. La fel şi ţie biet emigrant, s-ar putea să ţi se pară, după periplul european, aproape romantică şederea în Militari, în ciuda proprietăresei care venea duminica la 7 dimineaţa să-ţi arate cum se dezgheaţă frigiderul. Asta pentru că, precum bine ştii, creierul uman, săracul, dintr-un reflex natural de autoconservare va estompa cu grijă amintirile negative, şlefuindu-le cu şi mai multă grijă pe cele pozitive, numai bune de scos de la naftalină şi relatat la nepoţi.
Apropo, pentru toţi cei care îşi propun să-mi demonstreze că am uitat de unde şi de ce am plecat, le doresc să se mute de 4 ori într-un an, să aibă proprietarii mei şi peste tot vecini cum am avut eu în Melineşti. (La naiba, sună ca un fel de blestem, sper să nu încalc vreo regulă de-a lui google/blogspot şi să mă pună ăştia la index).
Două lucruri le uitasem într-adevăr pe alte meleaguri: mizeria şi nesimţirea...
Dar despre astea în postul următor.
vineri, 1 februarie 2008
consecvenţă şi parcări
Ştiţi bancul cu zdrahonul care o luase de la un pitic ?
Un tovaraş de-al gorilei o întreabă siderat: "Cum bă, te-a bătut maimuţoiul ăla? Că-ţi ajungea numai până la coaie !" "Da, dar ştii ce des ajungea !!". Eh, cam asta e definiţia consecvenţei. Una din multele care se pot da, desigur.
Şi cam aşa îs şi amenzile pentru parcare în DE.
Mici, dar sigure.
Mici, pentru că variază între 5 şi 15EUR, adica între 15 şi 50 de ron. Ce naiba, burtosul de Bucureşti cu ghiul, unghie lungă la degetul mic şi lanţ mai gros decât degetul cu ghiulul, ar râde şi cu unghia sus-amintită dacă ar auzi cunantumul de mai sus. La fel şi corporatistul de multinaţională grăbit cu salariu mai mare decât salariu mediu din NRW.
Dar mai e un schepsis, vine sigur. Amenda, că despre ea vorbeam.
Bine acum să nu exagerăm, există şi aici şansa să parchezi aiurea şi să scapi fără probleme. Deşi, prima mea amendă am primit-o în fix 5 minute - atâta lipsisem - pentru că nu ştiam ce înseamnă "mit parkschein" scris nu foarte mic sub semnul mare de parcare. Înseamnă cu tichet de parcare, care tichet costă de la .25 la 1EUR în funcţie de oraş şi perioada. Eu nu-l aveam.
Cum spuneam, calitatea esenţială aici e consecvenţa. Parchezi aiurea - cu o probabilitate care creşte exponenţial cu frecvenţa greşelii, vei primi un tichet cu care îţi aduci aportul la bugetul local. După un număr oarecare de contribuţii la buget, (asta variază în funcţie de distribuţia în timp, respectiv veniturile şi grosimea obrazului şoferului) o să descoperi inevitabil că e mult mai ieftin să parchezi corect.
Obişnuiam să parchez undeva în spatele vechii primării, într-o parcare plină ochi la ora 9 dimineaţa. Aşa că pentru 5 minute cât aveam treabă lăsam maşina pe o suprafaţă din parcare nemarcată în scopul respectiv, asta în ciuda indicatorului care spunea să parcăm numai pe locurile marcate. Nu incomodam pe nimeni, bineînţeles.
După prima amendă am vrut să mă cert şi să protestez, mai ales că tanti cu tiparniţa de ţidule era la 10m mai încolo. M-a oprit privirea ei rece (aproape ca nemţii din prejudecăţile noastre) de Intercity care trece netulburat prin halta Vaideeni.
La a doua amendă m-am crezut persecutat, eventual pentru ca sunt auslander.
La a treia amendă am înţeles cum funcţionează sistemul, prin urmare mi-am căutat o altă parcare, la vreo 500m mai încolo, unde sunt întotdeauna dimineaţa locuri libere.
Aşadar, pentru numai cca 50EUR am absolvit cursul de educaţie cetăţenească denumit "Cum şi unde ne parcăm maşina"
Nu-i aşa că-i simplu. Să-i trimită cineva asta şi primarului Bucureştiului, care o mai fi el. (sper totuşi să nu fi ieşit între timp Vanghelie)
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.
P.S. La poştă tot mai parchez pentru 2 minuţele, cât pun un plic, fără să scot tichet de 25 de cenţi. Ce vrei, atâţia ani de educaţie în spirit latin nu se şterg cu buretele peste noapte !
Un tovaraş de-al gorilei o întreabă siderat: "Cum bă, te-a bătut maimuţoiul ăla? Că-ţi ajungea numai până la coaie !" "Da, dar ştii ce des ajungea !!". Eh, cam asta e definiţia consecvenţei. Una din multele care se pot da, desigur.
Şi cam aşa îs şi amenzile pentru parcare în DE.
Mici, dar sigure.
Mici, pentru că variază între 5 şi 15EUR, adica între 15 şi 50 de ron. Ce naiba, burtosul de Bucureşti cu ghiul, unghie lungă la degetul mic şi lanţ mai gros decât degetul cu ghiulul, ar râde şi cu unghia sus-amintită dacă ar auzi cunantumul de mai sus. La fel şi corporatistul de multinaţională grăbit cu salariu mai mare decât salariu mediu din NRW.
Dar mai e un schepsis, vine sigur. Amenda, că despre ea vorbeam.
Bine acum să nu exagerăm, există şi aici şansa să parchezi aiurea şi să scapi fără probleme. Deşi, prima mea amendă am primit-o în fix 5 minute - atâta lipsisem - pentru că nu ştiam ce înseamnă "mit parkschein" scris nu foarte mic sub semnul mare de parcare. Înseamnă cu tichet de parcare, care tichet costă de la .25 la 1EUR în funcţie de oraş şi perioada. Eu nu-l aveam.
Cum spuneam, calitatea esenţială aici e consecvenţa. Parchezi aiurea - cu o probabilitate care creşte exponenţial cu frecvenţa greşelii, vei primi un tichet cu care îţi aduci aportul la bugetul local. După un număr oarecare de contribuţii la buget, (asta variază în funcţie de distribuţia în timp, respectiv veniturile şi grosimea obrazului şoferului) o să descoperi inevitabil că e mult mai ieftin să parchezi corect.
Obişnuiam să parchez undeva în spatele vechii primării, într-o parcare plină ochi la ora 9 dimineaţa. Aşa că pentru 5 minute cât aveam treabă lăsam maşina pe o suprafaţă din parcare nemarcată în scopul respectiv, asta în ciuda indicatorului care spunea să parcăm numai pe locurile marcate. Nu incomodam pe nimeni, bineînţeles.
După prima amendă am vrut să mă cert şi să protestez, mai ales că tanti cu tiparniţa de ţidule era la 10m mai încolo. M-a oprit privirea ei rece (aproape ca nemţii din prejudecăţile noastre) de Intercity care trece netulburat prin halta Vaideeni.
La a doua amendă m-am crezut persecutat, eventual pentru ca sunt auslander.
La a treia amendă am înţeles cum funcţionează sistemul, prin urmare mi-am căutat o altă parcare, la vreo 500m mai încolo, unde sunt întotdeauna dimineaţa locuri libere.
Aşadar, pentru numai cca 50EUR am absolvit cursul de educaţie cetăţenească denumit "Cum şi unde ne parcăm maşina"
Nu-i aşa că-i simplu. Să-i trimită cineva asta şi primarului Bucureştiului, care o mai fi el. (sper totuşi să nu fi ieşit între timp Vanghelie)
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr.
P.S. La poştă tot mai parchez pentru 2 minuţele, cât pun un plic, fără să scot tichet de 25 de cenţi. Ce vrei, atâţia ani de educaţie în spirit latin nu se şterg cu buretele peste noapte !
miercuri, 30 ianuarie 2008
nationalisme
Din ciclul România-i o ţară scumpă şi nu mi-aş permite să trăiesc în ea.
Mă uitam după o soluţie antivirus, deşi Avira ăsta gratuit pe care-l folosesc actualmente pare suficient de bun, şi am căutat pe site-ul lui Bitdefender
bitdefender.ro: Bitdefender Antivirus = 30EUR
bitdefender.de: Bitdefender Antivirus = 19EUR
bitdefender.com (USA): Bitdefender Antivirus = cca. 17EUR
Ştiu o sa-mi spuneţi că şi preţurile de listă ale lui VW sau BMW sunt ceva mai mari in DE decât în RO.
Diferenţa e că aici la mai mulţi bani ăştia chiar îţi dau mai multe piese pe maşină (nu-ţi dau 2 schimbătoare de viteză, dar mai multe airbaguri ai sigur, de ex.), deci e alt produs, şi că aici o reducere de 10% din preţ-ul de listă la dealer e un minim al decenţei din partea lui.
Stiu că-i vorba de politica de preţuri, ş.a.m.d. Dar nu m-am putut abţine să nu mă gândesc ce aprig descurajăm noi pirateria. (Apropo, nu încercaţi să comparaţi preţurile la Windows, că veţi avea parte de aceeaşi dezamăgire)
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr (Ruhr-ul parcă e un pic mai ieftin)
Mă uitam după o soluţie antivirus, deşi Avira ăsta gratuit pe care-l folosesc actualmente pare suficient de bun, şi am căutat pe site-ul lui Bitdefender
bitdefender.ro: Bitdefender Antivirus = 30EUR
bitdefender.de: Bitdefender Antivirus = 19EUR
bitdefender.com (USA): Bitdefender Antivirus = cca. 17EUR
Ştiu o sa-mi spuneţi că şi preţurile de listă ale lui VW sau BMW sunt ceva mai mari in DE decât în RO.
Diferenţa e că aici la mai mulţi bani ăştia chiar îţi dau mai multe piese pe maşină (nu-ţi dau 2 schimbătoare de viteză, dar mai multe airbaguri ai sigur, de ex.), deci e alt produs, şi că aici o reducere de 10% din preţ-ul de listă la dealer e un minim al decenţei din partea lui.
Stiu că-i vorba de politica de preţuri, ş.a.m.d. Dar nu m-am putut abţine să nu mă gândesc ce aprig descurajăm noi pirateria. (Apropo, nu încercaţi să comparaţi preţurile la Windows, că veţi avea parte de aceeaşi dezamăgire)
Toate bune de pe Rhein şi Ruhr (Ruhr-ul parcă e un pic mai ieftin)
miercuri, 23 ianuarie 2008
Nokia şi România
Na că în loc să trag un post suculent despre recenta mea vizită pe cele natale meleaguri, mă trezesc încercând să traduc o glumă dintr-un ziar german. (sper să nu pierd prea mult din savoarea originală)
wegen der gierigen Lokführer die Fahrpreise erhöhen und Stellen auslagern [...] die ICE-Verbindung zwischen Hamburg und München wird bald in Rumänien gefahren.
datorită lacomilor mecanici de locomotivă, costurile călătoriilor cresc şi locurile de muncă sunt transferate în alte locaţii [...] în curând legăturile InterCity Express între Hamburg şi München vor fi operate în România.
Toate bune, mai curat mai relocat
wegen der gierigen Lokführer die Fahrpreise erhöhen und Stellen auslagern [...] die ICE-Verbindung zwischen Hamburg und München wird bald in Rumänien gefahren.
datorită lacomilor mecanici de locomotivă, costurile călătoriilor cresc şi locurile de muncă sunt transferate în alte locaţii [...] în curând legăturile InterCity Express între Hamburg şi München vor fi operate în România.
Toate bune, mai curat mai relocat
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
